miercuri, 27 martie 2013

Am puterea de a putea

Da! Pot să fac tot cea ce vreau. TOT! De ce? Pentru că am putere. Am puterea de a vrea. Am puterea de a spera. Am puterea de a lupta. Am puterea de a nu ceda. Și mai ales, am puterea de a reuși. Nu e nimic ce îmi poate sta în cale. Orice îmi va ieși în drum, trebuie să se aștepte la luptă. Pentru că dacă drumul pe care am ales să merg are obstacole, treaba mea este să îl curăț. Dacă este impracticabil, eu trebuie să îl fac funcțional. De ce? Pentru că m-am născut slab, ca oricare. Dar singura putere pe care am primit-o la naștere a fost puterea de a încerca să am putere. Am datoria față de mine să reușesc tot ceea ce îmi propun. Sau dacă nu reușesc, să mă asigur că am încercat totul. Până când nu am epuizat toate resursele, nu dau niciun pas în spate. Am obligația să încerc tot. Și să reușesc. Așa cum deja am făcut-o. Am sute de motive să fiu mândru de mine. Am demonstrat în sute de momente ce pot și de ce sunt capabil.
 Ajung până la stadiul de aroganță zicând că mă simt mult prea bine în pielea mea. Am trecut prin momente dure. Am trăit într-o viață cât alții nu ar fi făcut-o nici în 3. Fiecare palmă luată mi-a netezit fața. M-a întărit și mi-a pus pe față un zâmbet pe care să îl folosesc ori de câte ori se mai rupe scara când sunt pe ultima treaptă.
 Sunt capabil de orice vreau. Au fost momente când nu auzeam decât descurajări. Cum nimeni nu credea că pot ceva. Am fost privit de sus. Și toți plecau de la premisa că nu voi putea. Și mă lăsam demoralizat. Până m-am pus singur pe picioare. Și am început să mă pun singur pe picioare. Să cred în mine când nimeni nu o face. La sfârșitul clasei a VIII-a, câțiva olimpici mi-au râs în față. Am avut o medie mediocră. Mi-am propus ca la în liceu, oriunde îl voi urma, să fiu mai bun ca ei. În mai puțin de un an, câștigam primul meu concurs județean. 3 ani câștigam locul I la un concurs național. 4 ani mai târziu, am luat BAC-ul, iar ei au luat speranțele de a-l lua altă dată.

 Eram complexat de greutatea mea. Eram sedentar. La 16 ani să ai 83 de kilograme și 163 înălțime, nu era chiar ok. Aveam colegi ce făceau concurență în bicepși. Eram strigat ''Grasul''. În martie 2010, fix acum 3 ani am zis că mă apuc de sport. În iunie 2010 aveam deja 63 de kilograme, greutate pe care o am și astăzi.
 Eram genul căruia îi era frică să se apere și să își impună punctul de vedere. Acum, nu am probleme în a-mi susține punctul de vedere cum nu am avut probleme nici în a trimite la podea un cretin care voia să îmi verifice buzunarele dacă nu am țigări.

 Problemele familiare mă copleșeau. Acum nu mă mai privesc. Tot ceea ce mă privește este să îmi văd de treaba mea. Eu am obligația să merg înainte. Părerea celor din jur era cheia la care mă raportam. Acum nu mai ascult decât ce zic eu. Pentru că am multe de zis. Pentru că știu diferența dintre bine și rău. Și doar eu am voie să decid ce decizii voi lua.
 Acum 4 luni când am început un program de antrenament, toată lumea îmi spunea că am un brațele ok, dar nu și pectoralii. Apoi, am postat o poză cu pectoralii. Au zis că e ok, dar abdomenul nu e. M-am ocupat și de abdomen. Toată lumea a început să mă acuze că fac poze în oglindă la masa musculară ca să mă laud. Da. Poate că da. De ce nu? Nu faptul că mi-am lucrat corpul este ceea ce vreau să arăt. Ci să arăt celor care credeau că nu pot că am reușit. Un exemplu:

  Mulți vor crede că fac asta ca să mă laud. Nu. Ci pur și simplu, sunt mândru de mine. Nu mi-am împlinit toate visele. Nu am reușit să ajung neapărat unde mi-am dorit. ÎNCĂ! Dar asta e menirea mea. Toate experiențele anterioare mi-au dat forță, curaj și un strop mare de nebunie, astfel încât acum aștept provocările cu zâmbetul pe buze, clipă de clipă fiind pregătit să o iau de la 0. Și da, poa' să mă critice oricine. De ce? Pentru că nu contează părerea nimănui. Lumea are voie să critice, eu am voie să rămân indiferent. Sunt mult prea mândru de mine și de ceea ce am reușit. Și mă simt tot mai pregătit să reușesc pe mai departe. Cheia e să nu renunț. Să îmi testez limitele. Să accept orice provocare. Oricât de grea e, trăiesc odată, viața e în mișcare. Dacă nu învăț să mă mișc rapid, rămân pe loc. 
 Și poate cel mai mândru mă simt că am știut să mă înconjor de oameni de calitate. Am știut să îmi aleg prietenii. Am niște gusturi extraordinare la asta. Și privind la prietenii mei, îmi dau seama de valoarea mea. Căci ne-am ales reciproc pentru că avem multe în comun. Și da, prietenii mei sunt oameni deosebiți. Ceea ce înseamnă că sunt într-adevăr bun din moment ce oamenii aceștia mă apreciază atât.
 Sfat de încheiere: vreți să fiți fericiți? NU CEDAȚI! Nimic nu e prea greu. Testați-vă limitele. Enjoy your crazyness! Mi-a fost greu de multe ori. Dar mă bat să îmi fie bine. Și culmea, îmi iese de minune, că de aia sunt așa chill și happy în ultima vreme. 
Pace-n sine și o piesă în care mă regăsesc 100%!



2 comentarii:

  1. Eu stiu cel mai bine cum e

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și nu te simți ''THE BEST'' când arăți că ai făcut exact ceea ce credeau toți că nu vei face?

      Ștergere