tag:blogger.com,1999:blog-41436350157659298122024-03-13T05:16:35.411+02:00Propria AnalizaProprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.comBlogger199125tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-85035439002721654872024-03-11T03:02:00.008+02:002024-03-11T03:02:59.390+02:00Un mascul despre feminism<p><span> </span></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: justify;"><span><span style="text-align: left;"><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEglJ4NnsmTsIno3SiwUcuASa6E3KRWD3SFVSplaVBAEtUWm6wuSt2CwU-55IweL0zP-gIbDCM4_pwXhC7uMlvqTrSiVzCkXBxDF3OcZtnMwmABP4nVkh6MP44Vp4cwOWr98D-yF-b3sRFtMFOeTPovXSJuBV9pHejhRcyHm9dHL7t46U2Go_ZP6mYR3Z_Gr/s550/hey-macarena-maenner-t-shirt.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="550" data-original-width="550" height="200" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEglJ4NnsmTsIno3SiwUcuASa6E3KRWD3SFVSplaVBAEtUWm6wuSt2CwU-55IweL0zP-gIbDCM4_pwXhC7uMlvqTrSiVzCkXBxDF3OcZtnMwmABP4nVkh6MP44Vp4cwOWr98D-yF-b3sRFtMFOeTPovXSJuBV9pHejhRcyHm9dHL7t46U2Go_ZP6mYR3Z_Gr/w200-h200/hey-macarena-maenner-t-shirt.jpg" width="200" /></a></div></span><span style="text-align: left;"> De obicei, blogul ăsta este un jurnal personal, aproape intim, care gravitează în jurul meu și a stărilor mele. Astăzi va fi una dintre puținele excepții, în care accentul va cădea pe o temă cu un impact social destul de mare în ultima lună: tema feminismului.</span></span></div><p></p><p><span> Desigur, motivul are legătură cu faptul că nici după atât de mult timp, societatea românească nu s-a „vindecat” de faptul că o cântăreață de 20 și ceva de ani și-a permis să cânte ce vrea ea, fără să ceară acordul somităților din societatea civilă. Da, în plină inflație și sărăcie, care mai au loc și într-un an electoral (deci vă dați seama, dacă acum e așa, ce ne așteaptă după ce se văd hulpavii ăștia instalați pe funcții), românul nostru e supărat pe feminism și pe „ideile astea vestice, domnule”. Așadar, așa s-a născut articolul ăsta, un mascul ras în cap și bărbos, care o să vorbească despre feminism și despre de ce nu e un „demon care distruge bunul mers al societății”, așa cum văd că vorbesc toți misoginii și conservatorii radicali. </span><br /></p><p><span></span></p><a name='more'></a><span><span> Pentru început, hai să ne întoarcem puțin în istorie și să înțelegem de unde a pornit ideea cu „femeia ascultă de bărbat”. Fiecare specie are câteva caracteristici biologice care să îi asigure supraviețuirea. Desigur, aici intră și omul. Dintre bărbat și femeie, bărbatul este cel ce are cea mai mare cantitate de testosteron, hormonul care îi asigură forța fizică. Avea nevoie de el pentru diversele situații în care se găsea. Să omoare mamuții, să se bată cu cerbii pe fructe, să fugă rapid și să se cațere pe undeva când îl fugărea ursul și tot așa. În acel timp, femeia stătea la adăpost și se ocupa de celelalte aspecte necesare supraviețuirii, gen creșterea copiilor. Secolele au trecut, am început să înțelegem că funcționăm mai bine organizați în societăți mai mari, așa am ajuns până la statutul de cetățeni, locuitori ai unui stat. Tendința, totuși, nu s-a schimbat. Că era de cărat și mânuit arme sau unelte, de săpat și lucrat pământul, de încărcat și descărcat marfa din care, s-a considerat că tot datoria bărbatului este ducă sarcinile astea la bun sfârșit. În acel timp, femeia și copiii erau „la adăpost”. Ei bine, fiind cel ce avea contact direct cu lumea exterioară, în lipsa metodelor de comunicare în masă, bărbatul mai avea un rol: acela de a fi informat în permanență cu ceea ce se întâmplă. Dacă era război, dacă era vreo molimă, dacă erau prea mulți măcelari și prea puțini croitori în acea comunitate, bărbatul era informat cu privire la toate acestea, fiind cel care avea contact direct cu comunitatea. Așa a apărut ideea de „ascultă de bărbat”. Nu pentru că era superior, ci pentru că el avea informația. Fiecare bărbat era „purtătorul de cuvânt” al societății, fără a fi și decident. Ca să dau un exemplu mai clar, dacă pandemia de covid-19 se întâmpla când nu aveam mijloacele informatice de azi, bărbatul, cel care se ducea la piață să vândă pepenii din grădină îți spunea „nu mai ieșiți nicăieri, că e pandemie”, dar nu că aia era voința lui. Ci transmitea ce ar fi spus Arafat. Practic, nu „de bărbat” ascultai, ci de voința conducătorilor, transmisă prin intermediul bărbatului. Așa a apărut asta, fiind, evident, denaturată ulterior. Anii au trecut, mijloacele de comunicare în masă au evoluat, educația a devenit accesibilă oricui, iar în timpul războiului, femeile au descoperit că pot face aceeași muncă pe care o fac și bărbații. Iar unele au decis că le și place.</span></span><p></p><p><span><span><span> Acum, spune-mi, te rog, având asta în vedere: pentru ce motiv, când atât femeile, cât și bărbații au acces la aceleași informații, la aceleași resurse educaționale, de ce ar trebui ca femeia să asculte de bărbat? Pentru ce motiv ar trebui să credem că astăzi, având acces la aceleași resurse, un bărbat poate fi superior unei femei? De ce ar trebui ca femeia să fie supusă? </span><br /></span></span></p><p><span><span><span><span> Sigur, trăim în țara în care unii au impresia că dacii au săpat galerii ascunse până în Egipt și că în Sfinxul din Bucegi e portalul spre Agartha. Ironic, pentru o țară care nici în Spațiul Schengen nu are acces, noi visăm la portale spre alte dimensiuni (dar și dacă ar fi adevărat, credeți-mă, nici în Agartha nu ne-ar primi). Apropo, dacă ești printre dacii liberi, află că al tău Zalmoxis chiar a existat. A fost sclavul lui Pitagora, aparent. Prinzând ceva cunoștințe de matematică și filosofie, s-au gândit dacii că o fi vreun zeu. Înainte să râdeți de cât de primitivi erau dacii, stați calmi: unii dintre voi vă dați și puținii bani pe care îi aveți unora care „vă învață să faceți bani” pe internet. Sau, și mai rău, unora care și-au făcut leasing la vreo mașină scumpă, au agățat vreo 3 domnișoare materialiste, iar acum se prefac guru ai seducției și vă învață pe voi „ce vor femeile”. Dar despre subiectul ăsta, altă dată.</span><br /></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span> Acum, că tot am amintit, hai să descifrăm puțin și mitul „femeilor materialiste”. Da, evident, există extrem de multe astfel de persoane. Dar dacă ai puțin creier, o să înțelegi diferența dintre superficialitatea unora și nevoia de siguranță a altora. Logic că orice femeie și-ar dori să știe că al său copil nu va crește cu cheeseburgeri de la Mc și pateu la 1,20 de la Mega, ci va avea parte de o alimentație sănătoasă, acces la educație și la servicii medicale de calitate. Lucrurile astea costă. Evident că dacă tu ceri 2 lei să-ți iei țigări la bucată nu poate vedea în tine un potențial partener pentru a întemeia o familie. </span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span> Desigur, alții o să fiți tentați să aduceți în discuție tema religiei. „Așa a lăsat Dumnezeu”. Fă un exercițiu, mergi și citește „Dumbrava minunată”, să te obișnuiești puțin cu efortul intelectual, apoi încearcă să citești Biblia. O să afli de acolo că Isus nu se îndopa cu cefe de porc și cartofi prăjiți, se holba la meci din fotoliu, înjura de morți galeria adversă și își vărsa nervii pe orice nu îi plăcea. Ci împingea la echilibru, iertare, înțelegere. La un stil de viață sănătos și la păstrarea purității. Mai mult chiar, la loc de cinste în creștinism este Fecioara Maria. O femeie. Și ca să fie treaba treabă, un discipol dintre discipolii lui Isus era Maria Magdalena. După Filip, a fost chiar discipolul favorit a lui Isus. Tot în Biblie se vorbește de compasiunea și iertarea pe care o oferă Isus unei prostituate. Sau, după cum ar spune masculii alfa de astăzi, „unei coarde”. Nu a privit-o cu dispreț, ci a încercat să o înțeleagă. Să o ierte și să o ajute să ia cele mai bune decizii. Așadar, cât mai ai de gând să folosești religia ca scuză pentru a fi un misogin?</span><br /></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span> Motivele sunt, desigur, foarte clare. Societatea a transmis mai mult sau mai puțin subliminal bărbatului ideea că trebuie să fie puternic. Însă, primitivismul și „analfabetismul emoțional” al ”masculilor alfa” de astăzi îi fac să se poarte exact ca ceea ce se tem să nu devină: niște „beta”, ca să le vorbesc în limbajul lor, al ierarhiilor imaginare. N-au înțeles că „darul testosteronului” nu e să îți dea putere ca să supui, ci ca să protejezi. Nu este ca să eviți vulnerabilitatea, ci ca să știi să o gestionezi. Nu este pentru a impune frică, ci a câștiga respect. Or, când scopul tău este de a-l domina pe celălalt, ai greșit din start. Cine nu te va urma de drag, ci de frică, nu te va urma niciodată cu adevărat. </span><br /></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span> Sfat final pentru bărbați: da, e plină lumea de exemple feminine negative. Dar și de exemple masculine negative. Te deranjează când femeile generalizează și consideră toți bărbații la fel? Păi atunci, dacă știi că e greșit, de ce aplici aceeași tactică? Vă aud pe toți cu „vreau ca mama copiilor mei să fie...”, ok, dar copilul cum vrei să fie? Sănătos? Fericit? Bine, păi dacă vrei un copil fericit, încearcă să o faci pe maică-sa fericită. Ferește-o de stres, de griji, fă-o să se simtă iubită, protejată, înțeleasă, asigură-te că o să fie plină de endorfină și serotonină, iar sistemul ei imunitar va fi unul puternic și ferit de boli. Implicit, la fel va fi și copilul, că așa funcționează, se numește trasmitere genetică. Știu, o să te minți cu „păi să apară una care merită”. Atât timp cât consideri că a oferi respect și a nu face rău oamenilor este ceva ce ei trebuie să „merite”, problema nu e la ei. Ci la tine. Dacă respectul, empatia și comportamenul civilizat față de celelalte persoane nu sunt „setarea ta din fabrică”, ci sunt condiționate, am o veste proastă: ești exact la fel de rău ca oamenii pe care îi judeci, aștepți doar motivul să le arăți asta. Și nu, asta nu înseamnă să nu ai preferințe personale sau să ignori ceea ce consideri a fi redflag la o persoană. Ci să te oprești din a irosi energia pe a impune societății normele tale de corectitudine și să te superi când alții (altele, în cazul de față) nu acced la ele, ci să folosești timpul și energia găsind-o pe cea care se potrivește descrierii tale. Iar când o găsești, să poți fi sincer și asumat. Să arăți cine ești, ce vrei, ce oferi și ce aștepți. </span><br /></span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span> E plină țara de femei de toate vârstele care nu înjură. Dacă crezi că e un redflag ca o tipă să înjure, în loc să încerci să-i spui ei să nu mai înjure, mai bine caută-le pe alea care deja nu o fac. Vrei o tipă care să nu meargă în club, ci doar la teatru? Surpriză, există. Cum există și femei care adoră festivalurile, care adoră să fie casnice, care adoră să aibă carieră și tot așa. În loc să devii agasant cu cele ce nu se încadrează în idealul tău, mai bine le lași în pace, te abții de la jigniri și prejudecăți și cauți ce îți dorești cu adevărat. Iar când o găsești, asigură-te că o și meriți!</span></span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span> Doar încetează să mai crezi că există un pat a lui Procust, iar ce nu se încadrează în acele idealuri trebuie anulat. Indiferent ce ai ajuns tu să crezi despre feminism sau chiar cum adesea este folosit ca scuză pentru misandrie, ar fi cazul să înțelegi că ideea de bază este că independența femeilor este o normalitate. Puterea de a decide pentru ele și-au câștigat-o. Și că nimeni nu ar mai trebui să încerce să supună pe nimeni. Adevărații lideri, adevărații oameni puternici nasc respect, nu frică. Iar adevărații bărbați nu uită că rolul lor este să inspire încredere și siguranță, nu intimidare și teamă. Și asta, din păcate pentru incapabili, nu se rezumă la lunile de muay thai sau investițiile în bitcoin. E mult mai mult de atât.</span></span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span> </span></span></span></span></span></span></span></span></p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-22052485878709861852024-02-17T06:27:00.002+02:002024-02-17T06:27:39.980+02:00Roșcata de pe Tumblr și „Metroromanța”<p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEgei-fKsar6kGia7u3XzMX0vM2a6ge68Nc378BGp9o6FEexx8Xc3EpOGzEKVPjLnkCkE1fqo0ALBb1NHtFQGay2XJY-UXSyifWnx3WdX9u-nixokPko-WCtWnEu-ptHTJVeM3fAGQwNDvIHa33hSicp3iYxzjxCLDcRQYwsVMHWZm4X6VgVHlu04f_9rwwy" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" data-original-height="333" data-original-width="416" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEgei-fKsar6kGia7u3XzMX0vM2a6ge68Nc378BGp9o6FEexx8Xc3EpOGzEKVPjLnkCkE1fqo0ALBb1NHtFQGay2XJY-UXSyifWnx3WdX9u-nixokPko-WCtWnEu-ptHTJVeM3fAGQwNDvIHa33hSicp3iYxzjxCLDcRQYwsVMHWZm4X6VgVHlu04f_9rwwy" width="300" /></a></div><br /> Dacă de obicei, postările mele sunt emoții sau stări descrise prin diverse procedee artistice, postarea asta va fi diferită. Nu are nimic criptic, nimic artistic. Este doar o relatare despre ceva ce s-a întâmplat de mult, este ceva ce aș fi scris în jurnalul meu intim, doar că făcut public într-o perioadă în care telefonul îmi sună sau bâzâie nonstop.<span><a name='more'></a></span><p></p><p><span> Era vara lui 2013. Eram un puști depresiv și introvertit, care credea că a înțeles el cum e cu iubirile și cu suferința. Nu călcasem în viața mea la un psiholog și nici nu aveam curajul să mă deschid în fața cuiva. Tot ceea ce știam să fac, era să scriu. Asta făcusem. Doar că nu puteam să o fac aici. Nu aveam curajul de a fi vulnerabil în fața cunoscuților. Așa că mi-am făcut un cont de Tumblr. Scriam sub pseudonim. Încă mai există, am mai scris uneori, adesea la pauze de ani de zile între postări. Acolo, sub protecția anonimatului, aveam curajul de a fi sincer. De a admite că plâng și că sufăr după una. Știu, e o exprimare dură că o reduc la „una”, dar nu e un secret că bărbații mai fac asta, din dorința de a se simți în control. Desigur, a devenit de mult „una” pe bune, adesea am probleme și în a-mi aminti chipul ei. Dar atunci, părea totul. Fusese, totuși, prima mea iubită, o relație extrem de scurtă și cu atât de multă toxicitate, că acum nu are cum să nu mă amuze. Dar într-o minte de copil, era totul.</span><br /></p><p><span><span> Stilul meu frust de a scrie a atras ceva aprecieri și urmăritori. Printre acele persoane, avea să fie o tipă care mi-a dat un mesaj absolut genial. Mi-a spus atât: „Te citesc și înțeleg un lucru: întreaga ta viață de până acum este descrisă de o melodie. Caută „Metroromanța”, de la trupa Steleverzi”. Ceea ce am și făcut. Am ascultat obsesiv melodia. Primele dăți cu șoc și cu respirația aproape oprită. Ulterior, cu lacrimi. Era prima dată când mă simțeam înțeles. Aș fi vrut să îi mulțumesc, dar nu știam cum.</span><br /></span></p><p><span><span> Ne-am întâlnit pentru câteva clipe la un concert Luna Amară, în Piața Universității. Îmbrăcată colorat, zâmbitoare, cu părul „Roșu aprins” ca în piesa de tocmai o cânta trupa, m-a atins pe umăr și mi-a zâmbit senin. N-am îndrăznit să îi mulțumesc atunci. Eram prea mult „tipul din metrou”, din piesa menționată anterior. Dar mi-am luat revanșa câțiva ani mai târziu, când i-am dedicat poate cea mai frumoasă poezie pe care am scris-o vreodată, prima după foarte mulți ani de pauză, „Te-am cunoscut prin biblioteci”. </span></span></p><p><span><span> N-am mai văzut-o și nici nu am păstrat legătura. A fost ca un mesager ce m-a pus în legătură cu poate singura melodie care e despre mine, fără să o fi scris eu. </span></span></p><p><span><span> Astăzi m-am reîntors la „Metroromanța”. M-a adus iarăși viața în punctul în care trebuie să îi dau play. O reascult și parcă mă face să râd isteric, că de plâns, nu sunt genul, versul de încheiere a lui Oza: „Eu nu pot să scriu...un final...fericit”.</span></span></p><p><span></span></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><iframe allowfullscreen="" class="BLOG_video_class" height="266" src="https://www.youtube.com/embed/NSzMpjWUy0k" width="320" youtube-src-id="NSzMpjWUy0k"></iframe></div><br /><span><br /></span><p></p><p><span><span><span> Atât. După postarea asta, revin la a fi amuzant, nonșalant și goofy, la a fi prins în concret și poate după vreo 2-3 zile (sau poate săptămâni) de reprimat emoții acum inconfortabile, ne reîntoarcem la postările obișnuite. Și la scris muzică. </span><br /></span></span></p><p><span><span><span>Merci dacă ai citit. </span></span></span></p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-44152144668865901332024-02-15T02:40:00.000+02:002024-02-15T02:40:09.086+02:00Noneseu - Monologul lui Pierdevară și amicul imaginar<p> </p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgsPvblIW4dJLaHXAeXVphf1mhgVl237OlgWAfLPS8hra6Ftw8JdN3N04t-i2VvMpgQh-D3vZOWc89XaH63wst0enSbbRFwtyI1uKkp8sfaI1WdzW5B1nDioEYzltPktOVprGdJJY6I4U9fPV6Lih1THYUke6VaEcDPR_yBYV4W1hSGquHO0ot5mLXKwpQM/s720/05be2274-ad88-4577-b02f-4ce70fd7f7d0.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="720" data-original-width="716" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgsPvblIW4dJLaHXAeXVphf1mhgVl237OlgWAfLPS8hra6Ftw8JdN3N04t-i2VvMpgQh-D3vZOWc89XaH63wst0enSbbRFwtyI1uKkp8sfaI1WdzW5B1nDioEYzltPktOVprGdJJY6I4U9fPV6Lih1THYUke6VaEcDPR_yBYV4W1hSGquHO0ot5mLXKwpQM/s320/05be2274-ad88-4577-b02f-4ce70fd7f7d0.jpg" width="318" /></a></div>„-Pune, te rog, niște gheață în pahar.<p></p><p>- Sigur. Dar ce vrei să bei?</p><p>- Absolut nimic. Vreau să vorbim.</p><p>- Nu înțeleg...</p><p>- Vreau să stăm la un pahar de vorbă. Și să fie o discuție la rece.</p><p>-....mda. Ăsta se vrea sarcasm sau sclipire de genialitate, când încerci, fără succes o alegorie?</p><p>- M-am dedublat iarăși în scris, ca să dau glas ideilor care astăzi au început să zgârâie ușa tăcerii a dorință de afară. Chiar crezi că m-am dus atât de departe încât să înțeleg nuanța a ceea ce am vrut să spun prin asta? N-am idee. Mi-a plăcut când mi-a venit în minte. Pentru o secundă, mi-a părut deep. Apoi, din contră, mi-a părut foarte corny și mi-a venit să râd. Probabil e profunzime pentru cine n-a cunoscut profunzimea și umor pentru cine n-a cunoscut umorul, habar n-am.</p><span><a name='more'></a></span><p> - În fine...m-ai invocat, riști să pari din nou nebun scriind un dialog în ceea ce ar trebui să pară un monolog. Deci? Ce vrei? Stai...nu-mi spune, nu-mi spune...te-ai gândit să meditezi puțin la ceea ce ți s-a spus, nu e așa?</p><p> - Absolut deloc. Nu m-a afectat. Cel puțin, nu la modul la care să mă facă să mă răzgândesc.</p><p> - Nu înțeleg. De fapt, parcă ai fi tu vreodată ușor de înțeles.</p><p> - Iubește-mă și nu mă traduce, ca pe limba latină. </p><p> - Hai, scutește-mă de umorul ăsta de roman românesc din anii '70. Știi că am dreptate. Ești unul dintre cei mai dificili oameni pe care îi cunosc. Și...pentru că eu sunt tu, cred că te cunosc foarte bine.</p><p> - Știi ce e complicat la mine? Că încerc să păstrez lucrurile cât de simple posibil. Spun și fac ce cred că e corect, rămân loial principiilor mele, acționez după ce cred că e corect, aleg să-mi ascult inima și să plec de la ideea că o fărâmă de bine există în fiecare. N-am nicio clipă pretenția că am dreptate, însă când pun în balanță și simt că adevărul e pe un taler, acolo mă așez și eu. Nu caut confortul unei iluzii. Nu îmi plac aplauzele false. Și sunt mai fericit când sunt un ratat pe forțe și decizii proprii decât un campion pe un drum ce nu îmi aparține.</p><p> - După cum te descrii, pare că te erijezi într-un erou. Ce e asta? Mentalitate de victimă? Complexul omului de geniu? Hai, reformulează. Știi că ești doar un cabotin, un...individ...atipic, dar nu un geniu. </p><p> - Ai vrut să spui banal, nu? Stai calm, sunt la fel de banal și simultan, non banal ca oricine. Toți avem un foc de artificii în noi, de culori și intensități diferite. Cu siguranță al meu nu e nici cel mai colorat, nici cel mai zgomotos, eu...doar am curajul să-l exteriorizez. Dar, ok, ai dreptate. Nu e nimic genial. Voi reformula: sunt doar un copil, unul captiv în corpul unui adult, care nu reușește să înțeleagă de ce trebuie să facem altceva decât ceea ce ne face fericiți. Care nu înțelege de ce să nu respectăm regulile noastre interioare. Care nu înțelege de ce să ne stingem sclipirea, pentru că e la modă bezna.</p><p> - Pentru că...! Știi, în obsesia ta de a rămâne bicicletă într-o lume de motociclete, nu îți vei găsi niciodată locul. </p><p>- Nu sunt obsedat de nimic. Sunt doar...sincer. Dacă direcția în care m-a dus viața nu m-a făcut să-mi crească de la sine un motor, n-o să mi-l implantez singur, contra naturii, doar pentru a ține pasul cu ceilalți. Indiferent că sunt cel mai rapid, cel mai lent sau pur si simplu, cel mai diferit, nu am de gând să schimb nimic.</p><p> - Chiar dacă te condamni la ratare, la singurătate, la...</p><p> - Da! Ce folos să fii realizat și popular, dacă nu te mai ai pe tine însuți?</p><p> - Ok, înainte să mai vii cu filosofie de almanah la 5 lei, de la tonomatele din gări, ascultă bine: te îmbraci atipic, te porți atipic, taci prea mult, râzi prea mult, te temi când nu ar trebui și înfrunți frici când nici tu nu te aștepți. Te joci prea mult. Ești prea sensibil și simți prea intens. Ești atât de obsedat să fii tu, încât uiți că nu doar tu ești. Te porți de parcă viața ta e doar despre tine. Cu toate astea, ești obsedat să fii acolo pentru cine ți se pare că are nevoie, dar niciodată nu accepți să fie cineva acolo dacă tu ai nevoie. Ce naiba e simplu în treaba asta?</p><p> - Greșești. Nu mă deranjează să fie cineva lângă mine când îmi e greu. Doar...nu am așteptarea ca cineva să o facă. Nu e vreun eroism. Pur și simplu, eu ofer ce aș vrea să primesc, dar dacă nu primesc, nu mă deranjează. Fiecare decide ce vrea să facă cu viața sa. Când, cui și dacă oferă. Eu simt că e corect să dau o mână de ajutor dacă pot. Asta nu înseamnă că sunt mai bun sau mai rău ca restul, e doar ceea ce simt că e corect să fac. Nu o fac că aștept ceva. Ci că așa e corect. Și m-aș simți prost să nu fac ceea ce e corect. Știu ce înseamnă să nu ai când ai nevoie. Alții poate încă n-au aflat. Dacă eu știu că e rău, nu m-ar face un om meschin să știu cum e, dar, totuși, să nu mă deranjeze că trece și altcineva prin asta? Și...da, ok. Sunt atipic. Dar lucrurile astea mă fac fericit. Hainele mele, râsul meu în momente nepotrivite, plimbatul cu căști și fredonatul, dansatul, culorile, arta, copilărismul...de ce ar trebui să mă simt vinovat că aleg să fiu relaxat într-o lume încrâncenată, cu traume și frici?</p><p> - Pentru că trăiești printre ei...</p><p> - Și ei trăiesc printre mine :)))) . Iartă-mă, dar nu înțeleg. E mult mai la îndemână să fii fericit. Asculți ce îți cere inima și execuți. </p><p> - Oamenii ajung să aibă traume. Să se teamă de vulnerabilitate. Își pun măști, îmbracă armuri. Le poartă mereu. Știi, tu pare că dai în pozitivism. Pari un nătărău care nu realizează gravitatea lucrurilor și alege să flight în loc să fight.</p><p> - Ba din contra. Nu e fugă. E acceptare. Poate resemnare, dacă vrei. Da, așa e viața. Are de toate. Răni, traume, nedreptate. Dar, în același timp, sunt conștient și de unicitatea ei. E unica mea șansă de a gusta din toate astea. Nu sunt deloc pozitiv. Nici nu caut să înfrumusețez nimic. Pur și simplu, aleg să cred că nu totul poate fi controlat. Așa că încerc să găsesc o metodă de a accepta sau de a remedia situația. Nu e ca și cum dacă aș fi încrâncenat, va dispărea vreo problemă. Vor continua să existe. Știu, pare că încerc să ies din tipar. Absolut deloc! Ca fiecare dintre noi, sunt un om ce încearcă să fie fericit. Iar fericirea mea este să fiu sincer și să fac ce cred că e bine. Dacă asta mă poziționează în afara tiparului sau fix în centrul lui, nu mai e problema mea. Eu încerc să creez armonie în lumea din mine și apreciez și când o găsesc în lumea din exteriorul meu. Dacă asta mă face să fiu perceput un ciudat, e ok. </p><p><span> - Și dacă asta te va condamna la singurătate? La ratare? La marginalizare?</span><br /></p><p><span><span> - Și acum ți se pare că am prea multe? Am o mână de prieteni sinceri, un vis de a ajunge să lucrez cu copii, un crush puternic, un motan, plus familia, care adesea încearcă să mă schimbe. Habar n-am dacă e cineva printre ei care mă înțelege cu adevărat. Nici nu le-am cerut asta. Poate că va veni ziua când vor pleca pe rând, inclusiv grasul ăla blănos, oricât de materialist ar fi el. Da, o să mă doară, o să plâng. Dar o să mai trăiesc cu mine până mor. Nu-mi pot părăsi fericirea prin prisma oamenilor care aleg să vină sau să plece. Poate se va stinge și visul cândva, umbrit de nereușite, pentru că, da, sunt un chelios bărbos, cu ten închis, care se îmbracă larg și e destul de nonconformist. Plus că mai sunt și rapper de ocazie și scriitor wannabe. Crezi că m-aș supăra dacă oamenii nu ar avea încredere în mine pentru a-mi permite accesul către visul meu? Îi înțeleg. Nu au toți tăria de a vedea dincolo de aparențe. Dar parcă nici să recurg eu la metamorfoze de imagine nu sunt ok. Poate e egoism, poate o formă dubioasă de narcisism, poate e iubirea aia de sine după care am tânjit toată viața. Dar abia acum am ajuns să mă iubesc mai mult decât orice vis. </span><br /></span></p><p><span><span><span> - Știi, o să mă urăști pentru asta. Dar...încearcă să te gândești la asta. Au trecut 10 ani de la texul ăsta. Ai reușit nu doar să lucrezi în domeniu, ci chiar să fii bun și conștient de valoarea ta. Ești remunerat pe măsură. Prietenii sunt încă aici, fericiți și pe acea direcție pe care au pornit. Acea „ea” a reușit să te facă să nu te mai simți vulnerabil, te-a făcut să ai încredere în oameni, reușești să o iubești fără frică, iar când te pierzi în ochii ei, înțelegi că te iubește la fel de mult. Îi citești în zâmbet toate amintirile care v-au legat, de la cele mai stângace momente, până la cele mai prețioase și ceva în îmbrățișarea ei îți confirmă că o să vă faceți amintiri pe tot restul vieții. Își faci curaj și publici din proza sau poeziile pe care le scrii. Și mai ai și satisfacția să vezi că oamenilor le place ceea ce scrii. Și te simți bine să știi că frânturile tale de suflet umblu de bucurie sufletele altora. Familia te înțelege pe deplin și au totală încredere în deciziile tale. Ai ajuns unde nici în subconștient nu mai aveai curajul să speri că vei ajunge. Acum...ce? Ce urmează? Sau...stai...lasă-mă să ghicesc: n-ai avut niciodată curajul să te proiectezi atât de fericit, nu? Pare utopic pentru tine, nu? </span><br /></span></span></p><p><span><span><span> - M-ai dezarmat cu întrebarea asta. Habar n-am, cred că...da. Părea utopic. Simt că...nu știu, simt că e finalul fericit...pe care nu știu dacă îl merit. </span></span></span></p><p><span><span><span> - De ce nu l-ai merita? Nu încerc să ajung nicăeri cu asta, doar întreb...</span></span></span></p><p><span><span><span> - Pentru că...știi ce? Ai dreptate. Habar n-am de ce n-am luat în calcul și varianta asta. Până la urmă, chiar și ideea asta e la fel de plauzibilă ca toate celelalte. Cred că...în mintea mea, ideea de a fi fericit se rezuma la a fi eu însumi. Am cam exclus ideea de a fi „noi” fericiți.</span></span></span></p><p><span><span><span> - Din teama că „noi” ar putea deveni mai puternic ca „eu” și ar putea dispărea într-o zi.</span></span></span></p><p><span><span><span><span> - H...hh...haaabaaar...n-am...de fapt...cred că am. Știi, cred că suntem programați ca atunci când învățăm să fim fericiți, să credem că aia e singura fericire existentă. Cred că uităm că poate mai sunt și alte trepte pe care le putem experimenta. Sau...nu știu...</span><br /></span></span></span></p><p><span><span><span><span> - Și atunci...cum îți explici că deși acum ești fericit, te temi să fii mai fericit?</span></span></span></span></p><p><span><span><span><span> - Nu cred că mă tem. Doar că...probabil m-am programat prea mult pe ideea că lucrurile nu vor merge pe acel făgaș, ținând cont că...nu știu, sunt atipic, cum ziceai și tu.</span></span></span></span></p><p><span><span><span><span> - Ești. Dar...n-ai ce pierde dacă mai idealizezi puțin. Până la urmă, știm deja care e concretul. Dacă nu iese așa, oricum te adaptezi rapid la schimbări și continui să faci ce crezi că e corect. Dar dacă idealul devine concret. Nu crezi că îți ești dator să știi să gestionezi și asta, în caz că se întâmplă?</span></span></span></span></p><p><span><span><span><span>- Îți vine să crezi că am ajuns la un acord? Și când te gândești că din exterior pare nebunie curată, dar abia astea sunt primele semne de sănătate emoțională. Oricum, s-a topit gheața din pahar. Hai să lăsăm subconștientul să-și dea și el cu părerea. Noapte bună, drag Eu!”</span></span></span></span></p><p><span><span><span></span></span></span></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><iframe allowfullscreen="" class="BLOG_video_class" height="266" src="https://www.youtube.com/embed/BR0cV-XRFtY" width="320" youtube-src-id="BR0cV-XRFtY"></iframe></div><br /><span><br /></span><p></p><p><br /></p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-55800457827815283982024-02-02T01:10:00.003+02:002024-02-02T03:07:23.662+02:00Vis - vivid<p> </p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj-expPbS9tB2KyMkeop06ctTfdAKb9N8ikikmxxhU9LEh4r52cWd3azgn25Af4G6u33amaISqECMSSbYcBz_oqb7Pwu8vw9t8ej6pY_qQlXfmq1triODjL8XQSuwLcctazJhOe7t77MsHoF5PL_f3RkXv-QwO_WGXXZRVExC0w-Yn14d_P5rePh_1wXQKU/s1110/d49f700f-9fd2-4808-8a0a-5d212f83b656.jpg" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1110" data-original-width="667" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj-expPbS9tB2KyMkeop06ctTfdAKb9N8ikikmxxhU9LEh4r52cWd3azgn25Af4G6u33amaISqECMSSbYcBz_oqb7Pwu8vw9t8ej6pY_qQlXfmq1triODjL8XQSuwLcctazJhOe7t77MsHoF5PL_f3RkXv-QwO_WGXXZRVExC0w-Yn14d_P5rePh_1wXQKU/s320/d49f700f-9fd2-4808-8a0a-5d212f83b656.jpg" width="192" /></a></div> <span> </span>Atitudinea de nonșalanță atât de caracteristică mie are momentele ei când pălește. Sub efectul oboselii fizice, psihice sau emoționale, uneori îmi mai cad barierele mentale și încep să simt. Să mă las copleștit. Și în momentele alea, tot ceea ce vreau este să dispar doar un pic. <p></p><p> <span> Ochii aproape stinși sunt atât de bine asortați unor pași ce zgârâie asfaltul acoperit de gheață, exact ca pojghița de tristețe care acoperă ca un giulgiu cadavericul verb a fi, conjugat doar la persoana I. Sunt sătul, agasat, enervat. Mă târâi spre locul unde dorm și pe care adresa din buletin îl descrie ca fiind domiciliu. Pentru că azi îmi e greu să îi spun ”acasă”. Mă simt ca un apatrid în orice țară de adopție indiferent unde aș fi: un adoptat temporar, ce pare că își caută locul. Fără stare și fără vreo urmă de statornicie.</span></p><p><span><span> Deschid ușa și intru. Ghiozdanul cade, ca toate măștile sociale pe care bunul simț și legea mă obligă să le port zi de zi. Ele se fac țăndări, ghiozdanul încă nu. Sătul de tot, cedez și mă îndrept spre pat. Văd pe marginea lui ursulețul din copilărie. O jucărie peste care au trecut 30 de ani cu aceeași lejeritate cu care au trecut și peste mine. Iau ursul în brațe, închid ochii și îmi jur să nu îi mai deschid până nu voi fi fericit. Cică dacă îți dorești destul de tare, se întâmplă. Toată energia vitală o folosesc pentru a scăpa de orice e rău. Vreau doar să fiu fericit!<span></span></span></span></p><a name='more'></a><span><br /></span><p></p><p><span><span><span> Deschid, totuși, ochii. Nu înțeleg unde sunt. Ba da, stai, realizez acum, pereții pe jumătate albastru marin îmi amintesc perfect unde sunt. Sunt acasă, e bucătăria bunicilor mei. Pare a fi o dimineață de vară. Sau de weekend. Cert e că nu am grădiniță astăzi. Îmi îndrept atenția spre radioul de pe dulap. E ora 8 dimineața, el e pe BBC România. O doamnă anunță clar că dolarul a ajuns astăzi la 4000 de lei. Nu știu ce înseamnă asta. În ce an suntem? 1998? Cred că da. Pe scaun, lângă calorifer e mamaie. Împletește papuci și mă întreabă dacă m-am trezit. Încă încerc să mă dezmeticesc. Ursulețul e în brațele mele și lumina soarelui bate fix în patul meu. </span><br /></span></span></p><p><span><span><span><span> Până să mă dau jos din pat, se termină știrile. Coco Jambo răspună acum, iar eu mă întrept spre baie fredonând. ”Cosme aaa, Cosmeee aaaa, cosmeee ap an meme hepiii” (așa cum înțelesesem eu ”put me up, put me down, put my feet back on the ground).</span><br /></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span> Îl salut pe bunicul meu, care se îmbrăca în dormitor și merg la baie, mă așteaptă scăuneul pe care mă urc să ajung la oglindă și periuța mea, pe care pun o pastă de dinți cu gust de gumă cu căpșuni. În bucătărie, ne așteaptă margarina cu dulceață de nuci, făcută de mamaie și o cană de lapte. Pentru mine, cu Brumi. Mănânc repede și fug în dormitor, unde un televizor alb negru mă aștepta. Dau repede pe Cartoon Network, la timp pentru a prinde Laboratorul lui Dexter. Imediat ce se termină, tataie îmi spune să mă pregătesc, dacă vreau să ies afară. Îmi împăturesc frumos pijamalele și iau hainele de afară, o pereche de pantaloni scurți și un tricou roz, cu Looney Toones. </span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span> </span>Când coboram scările de la etajul 1, văd că și ușa de la parter se deschide. Tocmai ies și prietenii mei afară. Nu trec 10 minute și toată gașca e pe iarba de lângă bloc. În timp ce adulții s-au adunat la bancă să joace table, o gașcă de puști gălăgioși și energici se aleargă, se plachează și se tăvălesc ca nebunii, jucându-se „de-a hoțul” (așa cum numeam noi jocul în care unul lua un obiect mai strălucitor, iar ceilalți încercau să i-l ia înapoi). Evident, nu tot timpul aterizam în iarbă. Coatele și genunchii juliți erau la ordinea zilei. La fel și buzele sparte, când ne luam prea în serios joaca. </span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span> Pietricia aia e acum la Bogdan. E cu 3 ani mai mare și mai face și fotbal. Dar cine ține cont de asta? Mă arunc spre el ca la fotbal american, dar face un pas și aterizez direct pe burtă. Mi-am clănțănit puțin dinții, dar n-am timp de plâns, sunt iar în picioare și încerc să îl prind. De data asta, îmi iese. Reușesc să îl pun jos și să i-o iau. Asta înseamnă că acum eu sunt. Eu sunt cel mai mic? Se pare că da, dar hei, nu e un impediment. Mă descurc binișor. Își ia Bogdan revanșa, mă prinde de mână și face o schemă ca de judo, m-a cam dat de pământ. Oh, nu e nimic! O să i-o iau eu înapoi. Cad peste Florin, iar ne luăm la ceartă. E vecinul de sub mine, teoretic, cel mai bun prieten. Ieri ne-am luat la bătaie. Nu mai știu de ce. Mi-a dat câțiva pumni în ceafă și m-a mușcat de mână. Eu i-am dat câțiva pumni în față. Am jurat că nu mai vorbim. După ce ne-am șters fiecare de sânge, am ieșit iar afară, ne-am strâns mâna și...iată-ne. Se întâmplă asta de 3-4 ori pe săptămână, oricum.</span></span></span></span></span></span></p><p><span> Nici nu am idee când am început să ne împrăștiem, să mergem fiecare la masa de prânz. Norocul meu că e weekend, altfel, trebuia să dorm de prânz. Azi nu e cazul. Mă spăl bine pe mâini și merg în bucătărie. Aici, pe lângă borșul de legume, mamaie a făcut șnițele și „pireu”. Doamne, nimic nu e mai bun ca mâncarea lui mamaie. După masă, deschid dulapul și mă serversc cu eugenie. Între timp, mama și tata au venit pe la noi. Tata merge să își ia halatul albastru. Asta nu înseamnă decât un lucru: va repara iar ceva la Dacie. Momentul meu preferat. Ies cu el, iar odată cu mine, iese și Florin cu tatăl lui. Cât repară ei la mașină, noi suntem în ea, ascultăm muzică la casetofon. Aceleași casete pe care le ascultau adulții și la grătarele din spatele blocului. Compilații pe care se regăseau, la comun, Andre, Vahalia, Vali Vijelie și Gashka și Tigae. </span></p><p><span><span> Momentul de după era unul dintre preferatele mele. Tata și vecinul mergeau la barul din cartier, la o bere. Iar noi îi urmam. Ne luam un American Cola sau un Frutti Fresh la pet de 0,33 și ne așezam la o masă, singuri, ca adulții. Uneori, eram fascinat și de televizorul barului, care era color, lucru cu care nu eram tocmai obișnuit. Îmi plăcea la bar că se juca biliard. Aveau și păcănele, dar și un joc tip slot, unde băgai o monedă și puteai scoate 100. Priveam cu fascinație la toate. Odată m-a și lăsat tata să joc American Poker 2. Habar n-am ce am făcut, cert e că am câștigat și am cumpărat gumă la tot grupul.</span><br /></span></p><p><span><span><span> Pe drumul spre întoarcere, eu și Florin ne delectam cu o pungă de Lotto Clasic. Începea să se lase seara peste frumosul cartier. Drumul spre bar mereu ducea prin piață. Ăsta era momentul în care tata cumpăra pepene, iar eu îl gustam mereu. </span><br /></span></span></p><p><span><span><span><span> Era sâmbătă, știam că nu mai pot întârzia mult afară, era una dintre zilele cu apă caldă, deci puteam face baie. Îmi adunam jucăriile preferate și mă băgam în cadă. Uram spălatul la cap, în rest, adoram apa. Știam că urmează să mă uit la Baywatch, iar mai pe seară, după știri, să mă uit la Batman: Seria Animată pe Cartoon Network. Pe seară, am mâncat o porție mare de cartofi prăjiți cu ou.</span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span> Așteptam cu nerăbdare a doua zi, duminica. Urma să merg cu mamaie la biserică. Apoi am fi venit acasă, ne-am fi strâns cu toții la rummy, mamaie ar fi făcut pizza și pe seară ne-am fi uitat la „Academia de Poliție”. Mă îmbrac în pijamale, spun „Doamne-Doamne, ceresc tată”, îmi iau ursulețul strâns în brațe și aștept cu emoție a doua zi.</span><br /></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span> Peste puțin timp, deschid ochii. Doar ursulețul era neschimbat. Pereții de un albastru marin au fost schimbați de unii cu alb, cu stickere. Pijamalele de niște blugi și o bluză cu cranii. Mamaie e la kilometri depărtare, prea bătrână să mai împletească papuci, iar în locul lui tataie, e un motan obez, în a cărui privire pot citi aceeași blândețe. Pe masa de lângă mine, un un Frutti Fresh și un Lotto Clasic, ultimele rămășițe ale Paradisului pierdut. Iar copilul ce aștepta cu nerăbdare următoarea zi este din nou bărbatul rece și apatrid, dar cu nervii mult mai calmi, aparent, scurta sesiune de somn i-a mai domolit fruntea încinsă de regrete.</span><br /></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span> Gata, copilul e iar undeva ascuns. Acum iar a ieșit la joacă bărbatul, același bărbat prea sincer, care nu mai crede în măști și în iluzii, același individ enervant, ce vine cu o sinceritate trezitoare ca un ness. Omul care nu se poate minți și nu poate minți, nu se agață de iluzii și care nu se teme să fie naiv. Acel insipid individ căruia uneori îi pasă, dar care cu la fel de multă detașare renunță când simte că nu are pentru ce să îi pese. Același goofy, căruia îi plac joaca și râsetele, glumele și culorile. Și care nu poate să nu se întrebe când și cum a mușcat din fructul interzis de și-a pierdut Paradisul.</span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span> Oare ce Mesia mi-o fi în cale care să mă ajute să-mi găsesc drumul spre Paradis? Cum pot ajunge măcar încă o zi în contact cu strada mea, cartierul meu, copilăria mea, prietenii mei, televizorul meu alb-negru? Cândva am fost fericit. O să fiu mereu recunoscător pentru asta. Dar unde duce toată călătoria asta, dacă din Paradis am plecat? Fac pas cu pas spre a mă depărta tot mai mult de fericire? </span><br /></span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span><span> „Ești scriitor, nu poți să vinzi și tu niște iluzii?”- mă întreabă sinele meu, pe vocea unui corporatist beat, la o tavernă din centru. ”Nu, nu pot. Eu nu mint. Și nu MĂ mint”. </span><br /></span></span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span> Ar fi simplu să cred că fericirea mea e vreo domnișoară „cu ochi de copil și trup de felină”, așa cum mulți proști cred. Doar ca să aflu că fericirea ei e vreun alt idiot, la fel de prost ca mine, dar a cărui mască, îl face să pară ca din basme. Sau poate doar am eu o părere deformată despre femei.</span><br /></span></span></span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span> Ar fi simplu să cred că fericirea e în oamenii pe care îi cunoști. Da, păi...prietenii mei din cartier erau aceeași oameni care mi-au spart și cărora le-am spart buza cu pumnii de nenumărate ori, dar aceeași cu care împărțeam aceeași pungă de pufuleți, aceeași înghețată sau din care mușcam câte 3 din aceeași gumă. Ăștia de azi n-ar ridica mâna la mine, dar nici n-ar sta prin preajmă când devine prea greu.</span></span></span></span></span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span> Ar fi simplu să cred că e în joburile pe care le am. Dar m-a învățat experiența că acolo nu ești decât o rotiță utilă atât timp cât faci sistemul să se învârtă. Cât nu, ești aruncat.</span><br /></span></span></span></span></span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span> Anii trec, dar fericirea mea e alimentată tot de copilul zvăpăiat, care se joacă, se bucură la sunete, culori și arome. Care abia așteaptă să se dea cu rolele. Care adoră dulciurile și plimbările. Care ar înota cu orele. Care vrea să râdă. Am singura datorie față de copilul interior. Doar că...uneori e speriat și se ascunde. Iar eu eșuez uneori în a înțelege de ce.</span><br /></span></span></span></span></span></span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span><span> Haide, ieși la joacă. Nu mă lăsa așa. Rămân doar o carcasă goală altfel.</span><br /></span></span></span></span></span></span></span></span></span></span></span></span></span></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><iframe allowfullscreen="" class="BLOG_video_class" height="266" src="https://www.youtube.com/embed/PomOt5lUU9U" width="320" youtube-src-id="PomOt5lUU9U"></iframe></div><br /><p><br /></p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-75869874146487899142023-12-02T04:27:00.004+02:002023-12-23T22:02:13.920+02:00Scaramouche<p> </p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgXp34rcxXguBJDN2Fhm6VYxAoTj_S4RMUrzDnqvf9AyTHC0sPlu8abppUqw0Cwm7_gwUflYlM-Yw8S54tAKQQIuB0V6hv53aaa5Enu5OSBVQ4W8uGhNAQXJCDQu830Fx4Ezq_0CXKi6Gbr3q1PQObq-AiEVqkep1oaIMbdeHg1Os90Cn3o5lY_0tpVeOek/s2048/7f4304da-8a2a-4d0c-8a17-895c984b9f2f.jpg" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1536" data-original-width="2048" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgXp34rcxXguBJDN2Fhm6VYxAoTj_S4RMUrzDnqvf9AyTHC0sPlu8abppUqw0Cwm7_gwUflYlM-Yw8S54tAKQQIuB0V6hv53aaa5Enu5OSBVQ4W8uGhNAQXJCDQu830Fx4Ezq_0CXKi6Gbr3q1PQObq-AiEVqkep1oaIMbdeHg1Os90Cn3o5lY_0tpVeOek/s320/7f4304da-8a2a-4d0c-8a17-895c984b9f2f.jpg" width="320" /></a></div><p><span> Acum vreo 11 ani pe vremea asta, mă întorceam de la primul meu date. Făcusem naveta până la dracu'-n praznic pentru o necunoscută de pe mess, de care credeam că sunt îndrăgostit, doar pentru că părea că mă înțelege. Aveam 19 ani și aveam lacrimi în ochi după ce am avut primul meu sărut. Eram atât de naiv, (hai, fie, prostănac de-a dreptul, urlă dârlăul din mine, îmbătat de testosteron) încât credeam că rezolvarea tuturor ecuațiilor cu atât de multe necunoscute, care devenise viața mea în ultimii ani, era puștoaica aia roșcată, cu sensibilitatea ei și tot tumultul de emoții pe care îl simțea ea din pricina vieții. N-am iubit-o, aveam să aflu asta mult mai târziu, dar era cam cea mai apropiată formă de un atașament după care să plâng, pe care să-l doresc, după care să tânjesc. Ăsta era maximum la care putea tinde un puști cu note mari, dar cu grave probleme emoționale, care își petrecea adolescența cu alcool luat la chetă și țigări la bucată, îmbrăcat în eternul trening de fâș, la aceeași scară a blocului, alături de aceeași frați din altă mamă, cu care ”tatua” pereții sau "abuza" mașina vreunui isteric, care dintr-un exces de simț civic, simțea nevoia să-i apostrofeze când nivelul decibelilor vocii lor sau a muzicii din telefoanele lor erau mult prea înalte pentru ora aceea. </span></p><p><span><span> Anii au trecut, scara de bloc s-a golit, nu au mai venit alți puști după noi, nu mai sunt voci care să tulbure liniștea nopții cu râsete zgomotoase sau cu plânsete înecate, scoase la iveală doar de excesele bahice. Rece și netulburate au trecut și clipele în care în loc de terapie și stres clin sau magneziu, depresia o tratam cu o Tanita de ciocolată „stinsă” cu bere ieftină și un freestyle pe un beatbox al unui „bromigo” (că fără jargoane de spanglish men, nu mă simțeam eu destul de "thug"). Eternele discuții despre fetele care ne-au luat mințile, despre filosofi și psihologi, despre studii și cercetări, despre sport, despre profesori, glumele idioate sau farsele la telefon după multe sticle, toate pe un fundal asigurat de Butch sau Cedry2k, de pe niște telefoane unde gâjâiala nu părea mare problemă, toate au fost maximum de terapie la care puteau tinde niște puștani cu suflete de copil, cu tristeți și regrete, cu traume și suferințe, dar atât de plini de viață în cușca lor de beton, unde nimeni și nimic nu îi putea derania. </span><br /></span></p><p><span><span><span> Îmi e dor de vremea în care credeam că trebuie să știe lumea că „am spate, că știu să dau cu pumnul, că am airsoft”, altfel spus, de vremea în care eram atât de idiot, încât aveam impresia că dacă reproduc niște clișee idioate din clipuri, o să mă erijeze peste noapte în omul ce are o direcție clară, pe care vrea să o urmeze de acum. Dar totuși, îmi dispare dorul când îmi amintesc de stările depresive și crizele de nervi, adesea înecate în alcool și nopți pierdute. De proasta gestionare a emoțiilor, a faptului că nu reușeam să găsesc în mine ceva să iubesc, ca să pot pretinde să fiu iubit de alții.</span><br /></span></span></p><p><span> Anii au trecut. Acum, "broșii" sunt oameni cu carieră. Oameni ce au depășit nivelul scării de bloc. Eu merg la terapie. Aerele de dârlău au rămas în stare latentă, bine conservate și ies la iveală în puținele momente când îmi scald filtrul rațiunii atât de mult în alcool, încât apelativul primit de femei, dar și de bărbați, nu se rezumă la numele lor. Ci la organele lor reproducătoare. Orice femeie devine organul ei reproducător, orice bărbat suportă același tratament. Iar zona de interes pleacă din sfera pasiunilor și a bagajului de cunoștințe și cade pe gradul de atracție sexuală pe care mi-l poate produce prin aspect o biată urmașă a Evei, care poate privi cel mult scârbită spre remarcile pe care le fac spre alți „speciali”, alături de care demonstrăm că babuinul chiar ne este rudă.</span><br /></p><p><span><span> Și totuși, nu totul e schimbat. Acum, bordura e schimbată cu o canapea moale. Telefonul gâjâit cu o plasmă. Sticla de Tanita, cu ceva mult mai rafinat. Iar prietenii, înlocuiți de un motan pretențios și proprii demoni. Artiștii au rămas aceeași. Stările, tot decadente adesea. Eu? Tot un procuror nemilostiv față de propria-mi cauză. Izolat, singur, retras ca un Quasimodo în propriul turn de carne, invit curajoșii să se apropie ca de o casă a groazei. Îmi caut în continuare pacea. Cu diferența că acum nu mai sunt un simplu mus pe un vas de război în derivă. Acum sunt căpitan, pe propriul vas, deja ciopârțit ca un pirat de atâtea războaie duse cu propria existență. Acum am tăria de a privi războiul în ochi și să îi bat obrazul sorții că nu m-a născut pe timp de pace. </span><br /></span></p><p><span><span><span> Ca un dependent de blackjack sau un recordman la sporturi extrme, de data asta aplic o tactică de kamikaze și intru all in. Dacă stresul mă va marca cu un infarct timpuriu, voi ști că e prețul plătit pentru alegerile făcute. Dacă o să-mi erodez sănătatea până la nebunie, voi ști că am dat tot ce am putut să nu pic fără luptă. Cert e că de data asta, nu mai disper. Nu mai cred că e mai mult decât pot duce. Nu mai aștept să fie bine. </span></span></span></p><p><span><span><span><span> Acum, după ce mi-am bombardat creierii cu ceva alcool, o să mă afund adânc în pernă pentru câteva ore și vor spera să mă trezesc odihnit. </span></span></span></span></p><p><span><span><span><span> Și probabil mi se va părea prea abscons și penibil textul. Dar nu voi șterge nimic. Haosul ăsta mental, ce pare un nod gordian, poate fi desfăcut doar prin scris. Slab, absurd și rudimentar, dar ca o sabie ruginită ce încă își apără posesorul.</span></span></span></span></p><p><span><span><span><span>Aici trebuia o melodie. Dar caută tu Dagga - 40 de mii.</span></span></span></span></p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-10189877466772611102023-07-23T05:35:00.005+03:002023-07-23T05:35:55.882+03:00Vara macazurilor mele<p><span></span></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><span style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="2048" data-original-width="1536" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZRX1byzUjfh78D_pSHJHj7htv8Qd_mpnVvdw20WQgiTGfhebPLwtNu0VLYGZQS77WtNPFpBr6VQvUkWOVfaEVM0W0g5haepvp7ISm2D3FHnZmHjBsVOtkGgn7nlHFuiI1pcuQli6to-F1NpPs0TOqwlaNd_2ZAmxi7aNEcyzDTkafRTSjNawgDmLEPvRp/s320/IMG-20230702-WA0048.jpg" width="240" /></span></div><p></p><p></p><p><span> </span><span>Am readaptat titlul unui episod din </span><i>„Viața cu Louie”</i><span>, desenul ăla în care te regăseai mai mult decât crezi, copil al 90-lor fiind, asemeni mie. În serial, el avea parte de vara necazurilor lui. Plecat după liniște, rătăcește într-o pădure cu bully-ul lui, Glen-Glen, rămași în singurătatea și întunericul pădurii, devin prieteni. Eu, rătăcindu-mă în drumul spre liniște, în singurătatea și întunericul pădurii cu temerile și defectele mele, încerc să mi le fac prietene și să căutăm ieșirea. Sau să învățăm să iubim întunericul, gata să schimbăm mereu macazul spre ruta corectă.</span></p><p><span> </span>Am trecut în a treia decadă a vieții mele. Și privind statisticile speranței de viață, posibil să îmi fi atins jumătatea de viață. A treia decadă de existență și fix astăzi, 23 iulie, prima decadă fără cea mai importantă persoană din viața mea. 10 ani de când mentorul meu, eroul copilăriei mele, cel mai bun prieten al meu, dascălul și maestrul meu, părintele meu, omul cu care am petrecut cea mai mare parte a vieții, bunicul meu, a plecat, sper eu, undeva unde ne vom reîntâlni cândva. Nu e ironic cum dorința de a exista un Paradis devine vie când ne e dor sau când doare? </p><p><span><span> 20 de ani de mentorat și încă 10 în care să aplic tot ceea ce m-a învățat. Am eșuat. Am făcut cam tot ce îmi spunea că nu trebuie să fac, doar pentru a ajunge acum să spun că da, avea dreptate, nu trebuia. Am evitat să fac ce îmi spunea că ar fi bine să fac, doar ca să ajung acum să regret tot ceea ce n-am făcut, dar trebuia. N-o să mint, îmi e dor de chipul înțelept, umorul rafinat, privirea blândă și tonul acela blajin pe atât de mult pe cât regret că verbal n-am știut niciodată să îi spun ceea ce simt. De disciplina și organizarea perfectă. De cum noaptea, crezând că toată lumea doarme, se închina pentru fiecare dintre noi. Discret, senin, departe de ochii celorlalți, având o relație a sa cu Divinul. Îmi e dor să aud că nervii nu aduc nimic și că lumea trebuie lăsată să vorbească, iar eu să fac ce știu că trebuie să fac. Încă mă uit la filme și dezbat în mintea mea ce ar fi zis despre personajul X sau Y dacă l-am fi văzut împreună. Au trecut 10 ani ca și cum ar fi trecut 2 săptămâni și eu încă simt că bat pasul pe loc. Că timpul se mișcă prea repede și că mă lasă în urmă. Că aș fi putut învăța atât de multe în anii ăștia, dar simt că nu am învățat mai nimic. Și dorința mea de acum 10 ani a fost, auzit un fost prieten ce vorbe minunate spunea despre el, ca atunci când va fi să îmi vină finalul, să poată oamenii să spună măcar jumătate din ceea ce s-a zis despre el, cu aceeași sinceritate. Făcea să pară totul așa de simplu, făcea surf pe valurile vieții fără să cadă. Avea putere în blândețe. Și blândețe în putere. Și a încercat să mă învețe asta.</span></span> 20 de ani în care a avut grijă de copilul din mine, după 20 de ani m-a lăsat să fiu responsabil de acest copil.</p><p><span><span><span> Ei bine, iată-mă! Iată copilul, rănit și abandonat, care strigă să fie luat în seamă, care vrea să fie ascultat, vrea ca nevoile lui să fie luate în calcul. N-am știut să-l păzesc, am știut să-l închid într-un turn, să nu fie rănit. Nici Gregor Samsa nu s-a metamorfozat în libarcă cu ușurința cu care m-am metamorfozat eu într-o halcă de carne agresivă, turbată, injectată de paranoia și frustrări, în încercarea de a nu lăsa nimic să ajungă la copilul închis în turnul ce devenisem. Copil care plânge. Care a dar cu pumnii în pereții zidului și încerca să-i dărâme. </span><br /></span></span></p><p><span><span><span><span> Ar fi un tablou trist dacă nu ar fi o caricatură. Un suflet plăpând, dominat de emoțiile sale ca bulldogul Spike de miroul hălcii de carne cu care Tom îl momea, un copil sensibil și timid, îndrăgostit de lună și visând să ajungă să cunoască viața din jurul fiecărui astru, etern căutător de culoare și savoare, de lumină și armonie, devenind isteric și agresiv ca un Minotaur în labirintul interior în care adultul iresponsabil ce devenise, cu palida sa rațiune, alterată de frici, l-a închis, ca să nu fie expus pericolelor. A eșuat, cabotin fiind, a ajuns să joace roluri în care nu a fost credibil. Excesele de alcool de odinioară, rătăcirea prin aglomerațiile urbane, excesul de decibeli, dorința avidă de validare din partea sexului opus, obsesia narcisistă, gânduri murdare, depresii și stări în care uneori mă adânceam singur pentru mai mult efect dramatic, prietenii false, cuvinte aruncate, lacrimi provocate, limba asemeni unei katane, ce tăia sursa bucuriei celorlalți, căci doar prin furie oarbă și răutate credea că va părea puternic. Nimic nu a mers. Sentimentul de goliciune a rămas. Copilul, tot un copil nefericit. Frica naște cei mai mari balauri. Se manifestă prin reacții nervoase, agitație, paranoia. Nu sunt în stare să-mi cresc cum trebuie copilul interior. </span><br /></span></span></span></p><p><span><span><span><span><i> „Doamne, ești un om atât de trist și de singur”, </i>îți vine să îmi spui în timp ce citești asta. Dar vezi tu, sunt bucuros că am ocazia să fiu trist. Sună absurd, știu. Însă opțiunile nu sunt ești trist sau ești bucuros, e bine sau e rău, e durere sau plăcere, e greu sau ușor. Opțiunile au fost mereu ești trist sau bucuros sau nu ești deloc. E greu sau ușor sau nu e deloc. Durere sau plăcere sau nimic. Da, tristețea este un zvâc de vitalitate la fel de mare și de intens ca bucuria. Și frica, dar și dragostea fac inima să bată mai tare. Viața asta îmi pune în față o paletă atât de mare de culori, sunete, arome, texturi...e mult prea frumos totul. Chiar și în momentele de decadență, fie ea psihică, spirituală, morală sau fizică, supus ulterior proceselor și sentințelor conștiinței, simt că sunt viu. </span></span></span></span></p><p><span><span><span><span> <i>„Ce mică e lumea! Ce să mai? Câteva mese”</i>, spunea maestrul Dinică. Așa e și viața! Viața nu e altceva decât o bodegă diversificată. Cu cel mai bogat bufet suedez. Iar toate suferințele, frustrările, tristețile nu sunt altceva decât nota de plată pentru tot ceea ce am consumat. Pentru fiecare coșmar ce mă trezește din somn, pentru fiecare om ce dispare, loc ce își pierde sfințenia, pentru toate există undeva, în trecut, o decizie. Care poate nu a fost cea mai înțeleaptă. Lumea e mică, sunt doar câteva mese. Te-ai grăbit, ai dărâmat bolul plin de supă al celui de lângă, trebuie să îl plătești. Știu, aveai bani doar pentru porția ta. Aveai alte gânduri cu banii ăia. Dar ai greșit, acum trebuie să repari greșeala. Totul se întâmplă cu un motiv, iar de cele mai multe ori, tu ești motivul. Universul e prea ocupat să existe ca să îmi dea mie, în mod special sarcini. El doar lansează infinitatea de posibilități. Pe care le aleg, este decizia mea. El doar există, eu aleg. <br /></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span> Îmi e dor de oameni. De locuri, de momente. Iar dorul doare. Însă prefer să doară și să îmi fie dor. Că alternativa ar fi fost să nu mai fie deloc. Fie să le uit, fie să nu se fi întâmplat, fie să încetez a mai exista. Copilul din mine are nevoie de tot. De greșeală și regret, de reușită și respect. Aș vrea să spun că dacă există șansa să o iau de la capăt, aș face-o exact la fel. Am fost, sunt și probabil voi rămâne mereu cel care, oricât de frumos și magic e momentul și grupul, mă voi retrage. Voi sta departe, pierdut în lumea din mintea mea și așteptând probabil pe cineva care nu știu dacă îmi va propune integrarea și va avea răbdare sau îmi va cere să creem o altă lume, departe de tot și toate, în liniștea unei nopți calde. Sunt un privitor al lumii. Ador să stau pe un vârf și să urmăresc cum tropăie viața acolo jos. La doar câțiva metri de mine. Să observ nebunia de moment a unor tineri, grăbiți să nu fie prinși că au chiulit, să privesc sclipirea din ochii unei fete în clipa în care un el își încearcă norocul, să o convingă să iasă doar ei doi mâine, ador să văd copiii dând o nouă interpretare din bogata lor imaginație. Ador să văd agitația și viața tropăind din colțul meu, unde doar vântul și frunzele mai fac zgomot. Trec neobservat și nu știu dacă mă deranjează sau asta vreau de fapt. Ador nebunia celor din stradă, dar nu știu dacă îmi place doar când o văd de sus, nu când iau parte la ea. </span><br /></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span> Nu știu care e destinația. Încerc să o caut, ca o drezină ce abuzează de macazuri, schimbând toate direcțiile în căutarea acelui loc unde pot avea Paradisul meu. Sigur, ca să îl am, trebuie să mă debarasez de aripile baphometene, care mă fac să zbor pe tot ceea ce încarcă conștiința mai tare și mai tare. De fiecare dată când credeam că l-am găsit, cineva a mai făcut o mutare în Imensul Cub Rubik și a schimbat iar regulile. Poate nu o să îl găsesc niciodată. O să rămân o drezină fără gară, fără haltă și fără țintă. Dar și dacă va fi să fie așa, tot nu e un motiv suficiet să nu mă bucur de peisaj, fie ploaie, soare sau zăpezi. Dar dacă voi avea norocul ca pe lângă această complexă călătorie să îmi și găsesc Paradisul, sper ca acela să fie cu mine, cu sensibilitatea mea exagerată, cu timiditatea pe care nu o voi mai ascunde, cu puterea de a călca pe ego și a nu mai aștepta validare, cu tot ceea ce am mai bun de împărțit cu ceilalți, cu drumul meu, oricât de agitat, să mă țin de el, știind că mă duce unde trebuie. Vreau emoție, Soare, apă, pământ, oameni, râsete, animale. Vreau ceai, nu alcool. Vreau glume și îmbrățișări, nu răutăți și agresivitate. Vreau cunoaștere, nu ignoranță. Modestie și simplitate, nu aroganță și fițe. Vreau să fiu cine sunt, fără teama că asta m-ar putea face să sufăr. Vreau să iert și să accept, să ignor și să nu judec. Vreau armonie. Vreau să scot copilul afară din turnul în care îl țin captiv. Vreau ca cei 20 de ani investiți în mine să nu fie în zadar. </span><br /></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span> <i> „Copil, învață să fii bun și să lași bune”</i><br /></span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><i><br /></i></span></span></span></span></span></span></span></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><iframe allowfullscreen="" class="BLOG_video_class" height="266" src="https://www.youtube.com/embed/cVfkbYHmnSM" width="320" youtube-src-id="cVfkbYHmnSM"></iframe></div><br /><p><br /></p><p><span><span><span><span><span><span><span><span> </span><br /></span></span></span></span></span></span></span></p><p><span><span><span><span><span><span><span><br /></span></span></span></span></span></span></span></p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-26366892349446108882023-06-01T13:05:00.002+03:002023-06-01T13:09:56.500+03:00"Aproape de tainele existenței....<p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: justify;"><span style="text-align: left;"><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjSjedjxfEFU517N6EvvAsKLKpr_sSBPBVzjPxGEYyziRqLEZgv8-1Fe8ptF3bfiV1DdMb1JcDXvJfYPTCwDnPcYP3MOZktTsxcoTwDf7_zVBKeYVoFE32V8vmPTz2ottu2n5e0DwtcvV24009yr_NIo87BZWQUHuz60yGnUs_Z2cMbRo98zjt17NQ7Ug/s2560/150420_r26401.jpg" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="2560" data-original-width="1865" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjSjedjxfEFU517N6EvvAsKLKpr_sSBPBVzjPxGEYyziRqLEZgv8-1Fe8ptF3bfiV1DdMb1JcDXvJfYPTCwDnPcYP3MOZktTsxcoTwDf7_zVBKeYVoFE32V8vmPTz2ottu2n5e0DwtcvV24009yr_NIo87BZWQUHuz60yGnUs_Z2cMbRo98zjt17NQ7Ug/w234-h320/150420_r26401.jpg" width="234" /></a></div> ...îmi era firea/ crescând, mi-am pierdut nemurirea". Asta zicea Scînteie (Ad-Litteram) acum extrem de mulți ani, pe vremea când mi se părea doar un vers drăguț, nu un eventual titlu autobiografic. Astăzi, versul se simte în minte abraziv ca o bucată de șmirghel pe piele.</span></div><p></p><p style="text-align: justify;"> Mă gândeam cum au trecut peste mine 29 de date de 1 iunie. Copil retras și nu foarte expansiv, dădeam petrecere cu artificii în interiorul meu, ca orice introvertit, bucurându-mă să privesc, nu să mă și implic în exploziile de culoare ale datei. </p><p style="text-align: justify;"> Cu la fel de mult entuziasm interior, profitam de dată prin adolescență că e liber și e motiv de adunare între noi. </p><p style="text-align: justify;"> Peste ani, adultul tânăr aprecia un liber plătit, pe care îl sărbătorea cu excese bahice și culinare, în fața unui ecran, unde personaje trăiau o viață expansivă, pe care o trăiam ca participant activ, la cât de profund îmi trecea privirea de ecran.</p><p style="text-align: justify;"> Doar că am greșit coordonatele corabiei ăsteia lovite de intemperiile deciziilor proaste și am ajuns să-mi navighez existența în cele mai absurde și mai lipsite de culoare strâmtori, cu direcția clară a celei mai îndepărtate și mlăstinoase insule din Oceanul Existențial. Ca sub efectul unei mutații, bucuria internalizată de altă dată a fost înlocuită de o apatie generalizată, mascată de glume proaste și atitudini defensive. Sclipirile din privirea unui copil senin, cu față sobră s-a stins, lăsând loc privirii flămânde a unui hedonist, pentru care totul s-a redus la exces de endorfine și un ego masat cu toate mâinile, generat de aprecierile celor ce nu văd dincolo de masca purtată. Și eram împăcat cu asta. </p><p style="text-align: justify;"> Până când am privit recent inocența în ochi. Am văzut cum arată visele, determinarea, puritatea, altruismul, misiunea. Am dat la o parte pânza de pe acest portret a lui Dorian Grey și am văzut cum a ajuns să arate chipul celui ce avea cândva sclipire de stele, nu flacără de explozii în priviri. În oglinda deformată și ținută în întuneric, părea totul în regulă. </p><p style="text-align: justify;"> A fost nevoie de o fărâmă de lumină să văd că nu e chiar așa. Bezna în care alegi să stai și pe care preferi să o combați cu fosfor, nu cu Soare, poate lăsa urme. Și ce e mai grav e că deși văd că mă afundă corabia spre cea mai mlăștinoasă lagună, evit să sar în larg și să înot contra curentului firesc. Ca un marinar contopit cu absurdul, de pe o corabie ce i-a absorbit voința, aleg să las valurile să dicteze direcția. </p><p> Copilul introvertit, ce se gândea ce poate face pentru ceilalți, s-a lăsat inspirat de valurile tumultoase și a ajuns adultul dependent de propriul ego, care alege comfortul dat de o navă în derivă decât lipsa lui, spre direcția potrivită. "Căpitanul la 15 ani" a lui Jules Verne a ajuns Căpitanul Hook. Un Hook ce a reușit să-l răpună pe Peter Pen și eterna lui copilărie. </p><p> Câtă dreptare are Ombladon: bine că pozele nu pot vorbi, că altfel:</p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><iframe allowfullscreen="" class="BLOG_video_class" height="266" src="https://www.youtube.com/embed/WQVApvsEEwE" width="320" youtube-src-id="WQVApvsEEwE"></iframe></div><br /><p> Gata, acum că postarea s-a terminat, s-a terminat și sinceritatea din fața unei oglinzi de text, unde introspecțiile capătă glas. Revenim la ce știm mai bine, dramul de superficialitate, ca un pahar de vin ce îmbată trăirile reale și dă nuanță de hilaritate, de parodie, ca un necrolog îmbinat de emoji-uri vesele. </p><p> Vară frumoasă, (îmi) revin la toamnă!</p><p><br /></p><p> </p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-49636116867222760062023-01-01T13:28:00.000+02:002023-01-01T13:28:32.463+02:00Panadol, primul episod<p> </p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhP_tBCju2fln9lrVXIxZlmW-Ry7gRq9pgCS8tP_im2j26nTa85NAASiN9e8cYrml_njTnEGWJLRa4_wEvYyMU02qlmW1AMMum9f3hrZ67z5XP8Tkq5NvSs7WWfztpQpGKHvrLAsylfX4Se5nEjYWqdCotTeLUh5_0f51TxGYiCZwfaLMd49lOuMmDmXw/s932/1671619623415.jpeg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="932" data-original-width="800" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhP_tBCju2fln9lrVXIxZlmW-Ry7gRq9pgCS8tP_im2j26nTa85NAASiN9e8cYrml_njTnEGWJLRa4_wEvYyMU02qlmW1AMMum9f3hrZ67z5XP8Tkq5NvSs7WWfztpQpGKHvrLAsylfX4Se5nEjYWqdCotTeLUh5_0f51TxGYiCZwfaLMd49lOuMmDmXw/s320/1671619623415.jpeg" width="275" /></a></div> La mulți ani pe anul ăsta! O să îl parafrazez pe Grasu XXL, care zicea "Sigur vorbește vinul, Bitză, sau vorbești tu?", dar sub un "sigur scrii tu, Ștefane, sau e Cuba Libre"? Tocmai am mai terminat un roman al cărui protagonist am fost. 365 din 365. Still here. Cu aceiași oameni mișto în jur. Norocos, nu? Așa ziceam și eu.<p></p><p> Știi, mă tot uit la mine și n-am ce să reproșez destinului. Am oameni puțini și buni în jur, a căror prezență îmi colorează existența și îmi donează endorfine prin râsetele și zâmbetele pe care mi le provoacă. Suflete îmbrăcate în corpuri ce dau sens unor termeni ca prietenie, iubire, respect, familie, răbdare. Și alături de oamenii ăștia, am mai încheiat un sezon al serialului în care m-a distribuit Demiurgul acum aproape 30 de ani. Și așa arată norocul, îi știu fericiți și sănătoși. Și mereu iertători cu un abstinent emoțional, cu exprimare abrazivă a sentimentelor. </p><p> Un copil, în esență, sub o pelerină de scorțos. Un imatur, care își ascunde limba scoasă zeflemitor sub recolta bogată de termeni auriți, meniți să mimeze erudiția și sobrietatea. Un copil ce savurează cu o inimă de vată de zahăr animații, plante sau jucării, care se îmbată cu inocență, dar se ascunde sub un zid urban, mâzgălit cu graffitti cu înjurături și glume proaste, menite să scârbească, doar pentru a proteja copilul din interior. Veritasaga spuneau că "el e salvarea de la înec, copilul zvăpăiat". Încep să accept fără vreo urmă de masculinitate fragilă că sunt un copil mare. M-am adoptat. Și asta m-a ajutat să găsesc răspunsul pozei din descriere. Am înțeles, în sfârșit, ce înseamnă să te iubești. Ești propriul tău copil. Ca orice părinte, trebuie să te iubești necondiționat, cu bune și rele. Da, uit să sun. Sau să răspund. Sau să îmi cer scuze pentru asta. Îmi e frică. Să nu pierd oamenii dragi, să nu îi dezamăgesc, să nu fiu neputincios când trebuie să îi ajut. Nu mă țin de obligații. Sunt leneș și ursuz. Egoul, nu rațiunea mă fac să nu pic chiar din prima în tentații. Sunt impulsiv și grobian, iert greu și mă supăr repede. Iute la mânie, arunc fără regrete cuvinte cu zimți. Mă indispun ușor, mai ales la presiune emoțională de orice fel. </p><p> Dar sunt copilul meu, nu inamicul meu. Trebuie să învăț să mă ascult, să mă educ și să mă ajut. Sunt un norocos, am ocazia unică de a vedea, mirosi, gusta, pupa, îmbrățișa, bea, atinge toată frumusețea din jur. Sunt sănătos și iubit de oameni faini. Am întotdeauna exact cât am nevoie. Acum tot ce trebuie să mai fac, este să-mi manifest iubirea față de mine în cea mai pură și puternică formă: a copilului interior. Să mă educ, protejez, învăț, disciplinez, recomensez ca pe un copil. Trebuie să devin adultul responsabil de propriul copil interior. Știu, e corny și lipicios ca Panadolul, poate și de un roz similar și lasă un gust de agocalmin venind de la cineva ca mine, ființă brută, cu prea puțin tact și îmbibat în glume. Însă, dincolo de tot, e o descoperire. Am înțeles în final că a te iubi nu înseamnă vanitate și perfecțiune, ci educare spre evoluție și fericire. Că nu trebuie să iubești adultul care ești, condiționat de succesul avut, ci copilul din tine, cu toate greșelile și imperfecțiunile tale. </p><p> E 09:18 dimineață, pe 1 ianuarie. Nu mă grăbesc să public. Și asta doar pentru că foaia albă de pixeli mai dispare, făcând loc imaginilor de pe interiorul ploapelor mele. O să închei aici și voi băga copilul la somn. Trebuie să fiu un adult responsabil. Dacă nu ne auzim după, vă doresc un an exact ca voi! Public eu când mă trezesc.</p><p>La mulți ani!</p><p><br /></p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-83429640437104259612022-10-21T15:09:00.000+03:002022-10-21T15:09:12.830+03:00Dragul meu copil<p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjL7nNeenmTd3jpb2yoPss3yjSvxPPbosi6y74YXvl96JX61TgXY8ZQu-x85FKMZKTo6VhnjFG8YgxZkDiBh_YgbZbeIbsq14EYoLiX2FuHeaTifi5Q5d3zYao2zbLlXpEYm4P8j61fyqOtc9piQmorH22bzqhmBit2p3fb8k4nOizNEvRECgujG35LuA/s5760/20220723_172750.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="5760" data-original-width="4312" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjL7nNeenmTd3jpb2yoPss3yjSvxPPbosi6y74YXvl96JX61TgXY8ZQu-x85FKMZKTo6VhnjFG8YgxZkDiBh_YgbZbeIbsq14EYoLiX2FuHeaTifi5Q5d3zYao2zbLlXpEYm4P8j61fyqOtc9piQmorH22bzqhmBit2p3fb8k4nOizNEvRECgujG35LuA/s320/20220723_172750.jpg" width="240" /></a></div><br /> Știu că tu nu exiști fizic. Poate ești undeva, în astral, proiecție a iubirii și rod al unui viitor incert. Dar, totuși, îți scriu asta. Acum, într-un context în care toți se întreabă când o să apari, de parcă datoria revanșei o am în fața lor, nu în fața morții. Lor nu le răspund. Îți voi răspunde ție.<p></p><p> Dragul meu copil, iartă-l pe tati, dar o să trebuiască să mai aștepți. Mult. Unii spun că planeta e prea plină și facem mult rău, noi, oamenii. Nu neg. Însă dacă aș ști că pentru binele celor dragi ar trebui să dispară toate celelalte vietăți de pe planetă, tati ar pocni din deget instant, până nu ar mai rămâne decât cei dragi. Deci nu ăsta e motivul pentru care nu e cazul să te aștept. </p><p> Știi, dragul meu copil, ce îmi doresc de la tine? Vreau să ai o alimentație echilibrată. Să îți iei nutrienții din alimentație, pentru a te dezvolta armonios. Dar cum te învețe asta tati, când el e un hedonist de aproape 30 de ani, căzut pradă unei adicții de zahăr, care îi ruinează ușor-ușor sistemul digestiv, nervos și circulator, până într-acolo încât a ajuns să bage pastile de stomac? </p><p> Apoi, tati vrea de la tine să trăiești armonios, să ai grijă de sănătatea ta mentală. Dar tati e plecat cam 16 ore pe zi, e dependent de tehnologie și dulciuri, doarme sub 6 ore de cele mai multe ori și asta îi dă niște probleme cu nervii și stări depresive. Cum ai putea învăța asta de la mine? </p><p> Tati e un hedonist. Un bărbat egoist și obsedat de confort și plăcere. Dacă vii pe lume, îl vei priva pe tati de plăcerile și excesul de ego de care are nevoie ca să simtă că are viață, nu doar puls. Asta îmi va crea frustrări. Și nu meriți să vii pe lume pentru a genera frustrări, ci pentru a genera bucurie.</p><p> Tati vrea să te ferească de traume. Dar tati are probleme cu nervii. Țipă mult, înjură. Așa se descarcă el. Apoi, tati nu e un petrecăreț, dar îi place uneori să uite de el. Tati nu vrea să îl vezi când lichiorul i-a pus stăpânire pe genunchi si adoarme la baie ca să nu verse. Niciun copil din lume nu merită să îi mânjești universul roz, de vată de zahăr, cu imaginea unui părinte, a unui erou care înjură sau care e invadat de alcool. Dar tati ăsta e, momentan.</p><p> Tati vrea să vii când nu va mai simți nevoia să fie așa. Tati vrea ca atunci când vii, să o privești pe mami și să vezi cea mai fericită femeie din lume. Dacă ești băiat, să nu accepți vreodată să faci o fată mai puțin fericită de atât. Dacă ești fată, să nu accepți să te facă cineva mai puțin fericită de atât. Momentan, tati e încă bădăran, grobian și ignorant. Nu ar ști să te învețe asta.</p><p> Tati ar mai visa la o carieră și ceva locuri de văzut. Tati îți dorește să lupți pentru visele tale. Dar cum o să o faci, dacă tati nu a făcut-o și apoi, plin de frustrări va da vina pe tine pentru asta?</p><p> Așadar, tati încheie cu o rugăminte: nu mai asculta la ce zic ceilalți, referitor la când ar trebui să apari. Doar...așteaptă. Așteaptă să vezi dacă tati va fi omul în familia căruia să te naști. Dacă nu, nu te obosi să vii...cel mai mare rău nu ar fi să "nu te fac", ci să te fac când nu voi fi pregătit 100% pentru tine. </p><p> Știu, o să spui că poate îmi iubesc slăbiciunie mele. Dar, dragul meu copil, dacă încă nu sunt pregătit să renunț la ele, e fix semnul că te iubesc când nu vreau să renunț forțat. Nu trebuie să vii ca să generezi schimbări. Ci să vii când schimbările vor fi apărut deja. Dacă nu vor apărea, cel mai mare bine pe care ți-l pot face este să te las acolo, în astral, în imaterial. Pentru că, dragul meu copil, venirea ta nu este un țel sau o misiune. Însă formarea ta după ceea ce vei veni, da. Fericirea și armonia în care te vei forma țin de mine, eu trebuie să fiu providerul tău. Dar așa cum nu poți pilota un avion fără a avea abilitățile și resursele necesare, nici să formezi un nou caracter nu poți. Nu toți putem fi piloți. Și nu toți putem fi chirurgi. Decât să urci la manșă și la jumătatea decolării să realizezi că nu asta vrei, mai bine nu urca la manșă. Dacă după ce ai deschis pacientul pentru o operație pe cord realizezi că nu poți face asta, mai bine nu face operația. Să fii părinte înseamnă să ai o viață în mâini, pe care să o modelezi cu răbdare și iubire. Până nu o să o poți modela, nu o lua în mâini. De asta, dragul meu copil, permite-mi să mă asigur că pot să te modelez așa cum ai nevoie. Dacă nu pot face asta, rămâi, te rog, proiecție pe buzele nesimțiților care au pretenția să prinzi formă materială, ignorând fericirea de care te-aș putea priva din incompetență. Asta e dovada de iubire pe care ți-o pot arăta. </p><p> Semnat: un hedonist care îți vrea binele și care nu te va aduce pe lume până nu va ști că va putea da 102% fără regrete pentru tine.</p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-13745327979164258402022-10-07T08:07:00.001+03:002022-10-07T08:07:46.756+03:00Doliul oglinzii<p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiQ_fjaaIfIL2HsOnXj0zwHza1lciFE3fDEhvEKyFNotkiKw0PiFVdUH3-REuvtffX8YNtel8_51s2u8RXhIfph34QZcG8vhNb3YjkjLDwWgtcIKgI0aVf_4Id3pvrzZzQYFaRV5Z-vGiTXdZx8k-WfTLzgcyOma4hpfTUDUS2ZPd4Eo2DuzX_y3dAquA/s301/zZDzUa3e_400x400.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="301" data-original-width="301" height="301" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiQ_fjaaIfIL2HsOnXj0zwHza1lciFE3fDEhvEKyFNotkiKw0PiFVdUH3-REuvtffX8YNtel8_51s2u8RXhIfph34QZcG8vhNb3YjkjLDwWgtcIKgI0aVf_4Id3pvrzZzQYFaRV5Z-vGiTXdZx8k-WfTLzgcyOma4hpfTUDUS2ZPd4Eo2DuzX_y3dAquA/s1600/zZDzUa3e_400x400.jpg" width="301" /></a></div><br /> Trebuie să le mulțumesc din suflet jaluzeleleor mate, care asemeni unor arcași din vechime, stau pe meterezele castelului de ego construit în apartament și opresc eroic razele unui Soare abuziv și îmbâcsit de pozitivism, ce încerca să forțeze intrarea, vărsându-si mizerabil lumina pe covorul meu, spre deliciul prafului, care ar dansa aproape ludic deasupra petei calde. <p></p><p> În liniștea mormântală, tăiată doar de limba ceasului ce anunța trecerea unor secunde tot mai lungi, întunericul se cuibărea în fiecare cotlon al casei, făcându-mă, la adăpostul său, să îmi lepăd masca omului fericit de pe chipul aproape stins, ce a jucat rolul unui șevalet trecerii timpului, a stresului și a nefericirii constante. Da, bucuria este mai iluzorie ca gândul că ești un bun dansator, când aburii bahici ți-au pus la adăpost simțul penibilului. </p><p>"Da' ce-ai, mă?!", răsună orice voce a oricărui personaj cu valoare episodică. "Nimic", va răsuna răspunsul asemeni unei manele vechi dintr-un BMW a cărui vârstă, serie de șasiu și kilometri, asemeni îndemnului din cântec, sunt fără număr, la un semafor central, într-o duminică: complet antipatic și profund caraghios, dar neaoș.</p><p> Știu, fur câte o felie de pâine unui psiholog când aleg să mă tratez "homeopat", vărsându-mi dejecțiile emoționale aici, alegându-mă doar cu maximum 3 cititori, niciun sfat, ci poate doar 3 sudalme despre cum saltimbancul vorbelor jonglează iar cu cuvinte pe o foaie virtuală, venind cu nimic nou, doar cu o spovedanie stinsă despre depresiile ascunse ale unui cabotin ce nu ia niciodată nimic în serios, plângându-se că e tratat identic.</p><p> Profit de întuneric să îmi privesc chipul în oglindă. Scufundat în noapte, nu îmi pot vedea cearcănele, fața căzută, ochii în care nu mai e nici urmă de sclipire, imperfecțiunile care îmi amintesc că nici norocul de a fi născut sub zodia lui Adonis nu mi-a fost hărăzit. De fapt, nici măcar chip nu e. E doar o umbră. Atunci când oglinda poartă doliu, am norocul de a admira umbra sub care trăiesc. Care îmi ascunde idealurile și accentuează fricile. Văd în oglindă umbra, aceeași umbră care mi-a preluat trăsăturile și le-a stins orice urmă de strălucire. Cea mai sinceră entitate cu care am contact. Îngerii metamorfozați în oameni au venit doar să mă iubească, sperând să mă salveze. Demonii metamorfozați în oameni vor doar să mă facă să cedez, să mă arunc pradă naturii brute, căreia încerc să mă opun. Zânele și ciclopii fie zboară, fie sunt prea sus, nu au cum să vadă pe pământ, iar gnomii și oamenii cârtiță sunt mult prea afundați în bezna neagră a pământului pentru a putea ridica puțin capul și a vedea mai sus de ei. Umbra, în schimb...are grijă să îmi preia chipul în întuneric pentru a-mi arăta cum sunt de fapt. Umbra iese din străfundul sufletului meu, asemeni unui miner dintr-o mină de cărbune, mă învăluie în întuneric și îmi ascunde imperfecțiunile sub acel machiaj funebru. Îmi amintește de mediocritatea mea, îmi arată lipsa oricărei scântei din ochi, universul deșertificat al viselor, fosta mare cucerită de pirații fricilor mele, transformată în Valea Coșmarurilor. Mă întreabă din priviri ce vreau și îi spun că vreau liniște. Dar nu liniștea asta, ca un vuiet de sirenă captivă, blestemând marinarii, asta în care totul e contra mea și pe talerul vinovăției se pun tot mai multe greutăți. Ci acea liniște care face ca totul să tacă. Să se spargă de dinți înainte de a părăsi gura. În care nici ecoul nu va îndrăzni să iasă. Sau măcar acea liniște în care nu îi mai aud. Dar nu poate. Tot ce poate e să mă privească din oglină, cu ochi stinși și lipsiți de încurajări sau speranțe. Doar cu garanția că ori de câte ori vreau o cură de adevăr, va fi acolo. Ori de câte ori oglinda va purta doliu.</p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><iframe allowfullscreen="" class="BLOG_video_class" height="266" src="https://www.youtube.com/embed/364iirf9iy8" width="320" youtube-src-id="364iirf9iy8"></iframe></div><br /><p><br /></p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-39468868455989177242022-08-02T03:08:00.003+03:002022-08-02T03:08:25.292+03:00Eren Yeager<p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgutEATeK8XiTt92f4nNf2ID2edz8zMUNFxhGT1cIS26EOVEwcJ_tE4k6ZH3x8OsbTTPXXzmum1o-neG5z_rHBYUwS9jSHtSf69Z9Q8FTwNhmBAhPpHn3vxKh6IfDh0Cf284nX4hu7_CMxk5OS9uhZCM43uOB_v0LQInumSd_70Rij_S5-7aLadZOWxOA/s400/k6XjrPfH_400x400.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="400" data-original-width="400" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgutEATeK8XiTt92f4nNf2ID2edz8zMUNFxhGT1cIS26EOVEwcJ_tE4k6ZH3x8OsbTTPXXzmum1o-neG5z_rHBYUwS9jSHtSf69Z9Q8FTwNhmBAhPpHn3vxKh6IfDh0Cf284nX4hu7_CMxk5OS9uhZCM43uOB_v0LQInumSd_70Rij_S5-7aLadZOWxOA/s320/k6XjrPfH_400x400.jpg" width="320" /></a></div><br />''Nu e nimic în neregulă în a nu fi special''. Mi-a venit în minte această replică din primul episod al animeului, prima descriere reală a protagonistului. Mi-a răsunat în minte ca o orchestră simfonică ce nu acoperă, ci doar completează cu precizie chirurgicală un taraf afon și anos, alcătuit din adunătura de fier și beton ce se întinde în jurul Dâmboviței. Tot cu precizie chirurgicală călcam norișorii gri, prăfuiți și plini de gropi ai acestui Eden al păcătoșilor, unde clădiri de birouri cu leduri multicolore conviețuiesc cu graffuri și locuințe improvizate tip mahala, sub patronajul spiritual al Sfântului Kitsch. Și apropo de kitsch, după mai bine de un an, în ton cu aerul de film de duzină sârbesc, cu fundal de turbo folk, scriu iar.<p></p><p>Forțat, greoi, tărăgănat și împopoțonat ca un camion de Pakistan (mulțumesc <a href="https://e-an-na.com/" target="_blank">E-an-na</a> de comparație), scriu de parcă n-am scris vreodată. Sau de parcă am scris deja tot. Se vede că nu mă mai influențează nimic. Nici alcoolul, nici privarea de somn, nici măcar acidul de baterie pe care îl simțeam în aorte din cauza frustrărilor. Nu prea mai beau. Și am și dormit vreo 4 ore. Și nici vreo tristețe nu mă mai copleșește. </p><p>Le-am lăsat, acum coexistăm. Ele cer, eu le ignor. Ele vorbesc, eu nu le aud. Au tăcut. Ceea ce e grav din punct de vedere creativ. Mi-au mâncat și ultima picătură de autenticitate, mi-au luat abilitatea de a așterne pe o coală virtuală gânduri. De a avea ceva de spus. M-au golit, dar fără a ști unde au deversat Styxul din mine, de care mă foloseam pentru a mai pune un vers pe foaie sau un gând pe blog de care să fiu mulțumit. Aparent, a fost deversat pe oamenii din jur, pe răutăți gratuite, pe venin pus sub forma unor glume, în certuri. Practic, nu mai sunt un cocalar al erudismului disimulat prin vocabular strălucitor, dar captiv în banalitatea semantică, un gropar al bunului simț literar, un crâșmar alcoolic al beției slovelor. Sau dacă sunt, cel mult prepar o poșircă mai ordinară decât de obicei. </p><p>Simt cum îmi piere făclia de lumină artificială, cu care reușeam să mă păcălesc că pot mima genialitatea lirică. Și mă mint cu ideea că...''nu e nimic în neregulă să nu fii special''. Și asta e de ajuns să scoată la atac titanul tiran din mine. Egoul meu, o fiară ce nu se sfiește să incendieze întreg pământul pentru a mă proteja, mârâie deja cu spume. Îi văd fiecare parte a musculaturii în convulsii puternice, privirea în care se citește o furie ca lava, gata să erupă și să transforme totul într-un Pompei. Încerc să îl mint că poate peste ceva timp, când biciul critic al sindromului impostorului va lua o pauză din a mă pedepsi, voi reuși să recitesc acest derapaj de la ordinea perfect disimulată și nu îl voi mai încadra la maculatură ieftină, așa cum fac în timp ce tocmai scriu.</p><p>''Omoară-l, nu e prietenul tău!'' - n-am zis niciodată că ar fi. E protectorul meu. Mă apără pe mine de mine, pe mine de ceilalți, pe mine de el uneori. E cea mai evoluată și puternică extensie a mea. E metamorfoza a tot ceea ce n-am reușit să utilizez în scopuri utile. Unii încă îmi spun că poate după ce moare, toată energia lui va fi redistribuită spre celelalte părți. Poate. Dar cine să îl omoare când el e cel mai puternic?</p><p>El însuși. Am încercat să îl fac să se omoare. Ori de câte ori eșua, se înfuria mai rău și devenea și mai puternic. Uneori, nici nu cred că vreau să moară. O fi toxic, dar mă ține în siguranță. Fără el, aș ajunge la destinații pe care nu le pot atinge. Dar fără el, mă expun pericolelor ce mă așteaptă până acolo. Și din păcate sau din fericire, nu am genă de martir. Eroismul e utopic. Nu am nebunia frumoasă a celui care bea 3 găleți de amar doar pentru o linguriță de dulce. Ci mai degrabă, aleg să nu mănânc dulce. </p><p>Da, e slăbiciune. Iar eu văd slăbiciunea ca defect. Sau poate el o vede așa, dar îmi convine. Da, poate că fără el aș avea ocazia să aflu cât de sus pot zbura, dar știind că nu va fi prea sus, aleg să nu testez. Știu, știu. E nevoie de efort constant pentru ca aripile să se dezvolte. Dar Păcatul Lenei, cel care mă guvernează, mă face să aleg bula de siguranță dată de titan.</p><p>Da, e scabros și aproape morbid ca în traselul viață - moarte să alegi non viața, așteptând în bula ta momentul în care Il Separatio va veni să te invite acolo unde întunericul și lumina se despart și se unesc concomitent. </p><p>Poate e un stil de viață. Sau doar un pasaj rece, într-o vară anostă, în așteptarea unei toamne când singurătățile demonilor interior își găsesc mormântul în apatia momentului de liniște și conformare, a mahmurelii spirituale dată de frumosul anotimp.</p><p>Deși sunt mereu aici, mereu sunt pleacat definitiv.</p> <iframe allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen="" frameborder="0" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/2HVB0tSJ2d8" title="YouTube video player" width="560"></iframe>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-40268966155530707272021-06-20T03:17:00.003+03:002022-03-09T11:52:56.811+02:00Am aproximativ murit<p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjTHMzhlOeHx9JQLLVXQAVXtz1pGBKj1sakb3fvv-z72X4-E2mcf4K6p9yKx93wjKEe4WIi11gcYMWysFTv64NbQxayBxqi8vNTaIA51Q09mJgNnFJdt9yK6cKqmiDMrBHPh2T0Bov45A3o/s720/Screenshot_20210620-031547_Google.jpg" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="663" data-original-width="720" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjTHMzhlOeHx9JQLLVXQAVXtz1pGBKj1sakb3fvv-z72X4-E2mcf4K6p9yKx93wjKEe4WIi11gcYMWysFTv64NbQxayBxqi8vNTaIA51Q09mJgNnFJdt9yK6cKqmiDMrBHPh2T0Bov45A3o/s320/Screenshot_20210620-031547_Google.jpg" width="320" /></a></div><br /> Titlu fatalist pe model clickbait ca să dea o stare proastă celor slabi de îngeri și să îi facă pe ceilați să se întrebe ce tâmpenii mai debitez acum. <p></p><p> Sunt atât cât îmi permite inteligența emoțională de viu. Adică nu prea tare, totuși, dacă ăsta e criteriul. Și totuși, vena de pe încheietura mâinii drepte, care se zbate ca un tun de bas în mașina unui cocalar pus pe ieșeală, arată că sunt atât de viu cât îmi permite tangoul ăsta perfect între inimă și plămâni. Și aici, răspunsul e clar, sunt extrem de viu. <span></span></p><a name='more'></a><p></p><p> Nu s-a schimbat nimic, fuck off. Am rămas același insipid colorat, cu potențial uriaș de a scrie, dar care își consumă energia și abilitatea de a machia slove mojice cu farduri aristocrate în proaste nostalgii după copilăria din care refuză să se desprindă, adolescența ratată și viața de adult prăfuită de frustrările rateului perioadei anterioare. Aceleași frici de netrecut, aceleași insecurități și obsesii, același cinism, ultimă redută a calităților ce mai veghează la lupta contra demonilor invadatori, menționați anterior. </p><p> </p><p> Până la urmă, ce împlinire vrei de la ăla ce privea cu invidie și admirație, ascuns după containerele existențiale, și la filosoful generației sale, care își prelucra erudiția în hrană pentru alte creiere, dar și la cuțitarul portului local, a cărui abilitate de a mânui șișul l-a făcut temut printre pescari și pirați? Cum să vrei să se găsească ăla care pândește și tânjește atât prin gaura cheii bibliotecii centrale, unde Demiurgul atâtor Euri Lirice caută plămădeală pentru noi vieți dintre foi, dar și prin gaura cheii bodegii-bordel, unde pumnul în masă al brutei al cărei zâmbet nu prevestește decât scandaluri, stârnește teamă și invidie printre bărbați și dorință și fascinație în carnea damezelor? </p><p><br /></p><p>"Ești imatur și complicat". Nu, nu. Doar refuz o alternativă de fațadă. Știai că cei mai mulți adulți nu "s-au maturizat", ci "s-au adaptat"? Au ales să nu își chinuie mintea cu prea multe "d-ale vieții". Au mers pe urmele concretului imediat. Știu, asta trebuie să fac și eu. Să sparg cochilia și să pășesc dincolo de uși, dincolo de gaura cheii. Dar...chiar mă întreb serios, oare menirea mea nu e chiar gaura cheii? Nu e ăsta rolul meu, de voyeur pasager, ce umblă fără țintă, lipindu-și privirea de orice geam, vrând ce se află dicolo de el? În fața fiecărui geam, aceiași proiecție în minte, lângă fiecare șemineu pe care îl vede, cu fiecare bibliotecă pe care o vede, cu muzica, mereu alta, care răsună în fiecare casă? </p><p><br /></p><p>De ce îi detest atât de mult pe cei ce și-au dorit casa acolo? De ce vreau viața lor, dar nu intru niciodată într-una din acele case, pentru a avea viața pe care o văd de afară? Să fie doar frică? Sau acceptarea faptului că există un destin predefinit, iar al meu e acela, de a privi, a visa și a merge mai departe, dorind mereu, dar niciodată destul pentru a lupta să obțin? </p><p><br /></p><p>Asta îmi naște o altă întrebare: asta te face laș sau filosof? Dacă filosofii sunt doar lașii care privesc de la geam, dar care prin abilitățile de șarlatani ai sensurilor, au impus ca acțiune superioară nonacțiunea lor născută din lașitate? Oare asta fac și eu, dar la o scară mult mai mică, delimitată clar de dimeniunile reduse ale spațiului culturalo-spiritual pe care îl posed?</p><p><br /></p><p>Glumesc cu ultima parte. Glumesc în sensul că știu că e o întrebare retorică, răspunsul e o axiomă, în sensul că sunt un șarlatan al sensurilor, cu un minimum de simț estetic și o reală înclinație către abominabil, ceea ce mă ajută să păstrez aparența că "știu să scriu", nefiind altceva decât o metodă de terapie autoimpusă, de o conduită morală de țepar de Vitan, care vinde parfumuri contrafăcute. </p><p><br /></p><p> Mă mai mint uneori că la o masă, într-un bar de cartier, lângă o vodkă mare și o țigară, e un creier ce pendulează între toate lumile posibile și, cititnd ceea ce scriu, își spune în sine "bă, simt ce scrie fariseul ăsta și mă identific". Am și eu nevoie să îmi vând iluzii. </p><p><br /></p><p> În realitate, se poate așterne praf de pixeli peste ce scriu, poate trece neobservat sau, ceva mai măgulitor, luat în râs. </p><p><br /></p><p> Dar cea mai mare dilemă, la care nu am găsit răspunsul real încă este dacă singura cabană în care aleg să mai intru, nu doar să privesc pe geam, mă consideră chiriașul imperfect din cauza unui dor de a ieși și a privi prin geam la cum ar fi înăuntru, sau dorul de a ieși și a privi pe geam înăuntru e că mă consideră chiriașul imperfect? Contează nuanța asta extrem de tare. Altfel, ar însemna să devin ca ceilalți, mulțumiți cu ideea că, bună sau rea, sunt în interiorul casei, nu în afară visând la ea. </p><p><br /></p><p> La cât îmi umblă mintea, sunt mai viu ca toți. La cât o urmează pașii...am aproximativ murit.</p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-20448089106096315682021-02-16T02:38:00.002+02:002021-02-16T02:42:48.499+02:00Copilul preferat a lui Dumnezeu<p><br /></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjP0LYGyUYd9d1YMAWEg8GF-kenumif0xS7JAWPKDDXkcg2TWehWfG4DHD2WYwohHblmtxl0sdnxXgcFjIxlQoeJNNP5wafzB4Ei5XzQ4SOESZRvk8grwplxjBVpMbbo2NQ7iiRLVNAFqBP/s2048/20201017_123820.jpg" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1536" data-original-width="2048" height="150" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjP0LYGyUYd9d1YMAWEg8GF-kenumif0xS7JAWPKDDXkcg2TWehWfG4DHD2WYwohHblmtxl0sdnxXgcFjIxlQoeJNNP5wafzB4Ei5XzQ4SOESZRvk8grwplxjBVpMbbo2NQ7iiRLVNAFqBP/w200-h150/20201017_123820.jpg" width="200" /></a></div><i>"Întinde-mi brațul Tău, indică-mi un punct/ Sau întinde lanțul tău, să nu mă duc prea mult". </i>Asta spunea Cedry2k în piesa lui Connect-R de acum câteva luni. Acum simt versul ăsta mai bine ca oricând! Nu, nu voi discuta despre religie. Religia e o dogmă, până la urmă, la care unii pot adera, iar alții nu. Eu voi vorbi despre alegeri. Despre morală și credințe personale, prin prisma unor evenimente recente din viața mea. Da, evident, viziune subiectivă și personală. Nu sunt deloc o persoană religioasă, nu mă simt ca aparținând niciunei religii, însă îmi permit să afirm fără urmă de modestie că acum mă simt Copilul preferat a lui Dumnezeu.<div></div><span><a name='more'></a></span><div> Mi-am permis o astfel de titulatură datorită evenimentelor cele mai recente din viața mea, dar care nu sunt singulare. Sunt lucruri care mi se întâmplă cu o recurență cumva de invidiat. Am o afecțiune și am pierdut bani. Dar sunt cel mai fericit om, pentru că e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Nu, n-am luat-o razna. </div><div><br /></div><div> După un 2020 destul de ciudat, cu jobburi proaste și probleme de greutate, am reușit să mă pun pe picioare. Sport, viață sănătoasă, echilibru, finalul anului mi-a adus și o oportunitate profesională de apreciat. Am reușit să primesc lucrurile pe care mi le doream, la care tânjeam. Anul nou a debutat și mai în forță. Cu bani, destul de mulți bani. Și cu posibilitatea de a face și mai mult sport. Planul era clar, de 2 ori pe săptămână BJJ, de 2 ori pe săptămână karate, în rest, înnot și fiare. Banii fiind și ei peste medie, deja mă proiectam un mic bombardier arogant, care și-ar flexa mușchii prin hainele extravagante, care să îi scoată corpul în evidență. Deja nu mai era vorba de sport pentru sănătate, nu mai era vorba de bani pentru lucruri esențiale, era vorba de<i> ''FLEX'', de ofticarea </i>unora. Practic, de aparențe. Fix înainte de a începe tranziția spre cocălăreală, o durere de spate mă ia ca prin surprindere. Puternică, intensă, frustrantă. Și care nu se mai termina.</div><div><br /></div><div> Era clar! Trebuia să amân umflarea mușchilor. Ulterior, banii au plecat pe analize. Pe medicamente, pe scaune comode, pe investigații. Verdictul: discopatie lombară. Practic, singurul sport pe care îl voi putea face de acum va avea fix scopul sănătății și al recuperării, iar veniturile ce urmau aruncate aiurea pe tâmpenii menite să îmi alimenteze aroganța, pe recuperare. Și da, sunt cel mai fericit om din vina asta!</div><div><br /></div><div> Ei bine, unii ar putea spune că e doar un lung șir de coincidențe. De fiecare dată când îmbărcam haina asta a aroganței, mi se tăia craca. Eu aleg, totuși, în forurile mele interioare să cred că Forța perfectă care mă guvernează, Demiurgul, Creatorul sau orice nume ar avea, mă iubește. Bă, dar mult! Ori de câte ori mă abat de la scopul inițial și mă infestează puțin virusul superficialității, mă readuce la normal. Îmi repune picioarele pe pământ și îmi amintește că banii nu sunt scop, ci mijloc, comfortul nu e cel dat de aprecierile materialiste ale celorlalți, ci din starea de siguranță și protecție și că adevărata frumusețe vine din sănătatea minții și a corpului.</div><div><br /></div><div> Ba mai mult! Zilele trecute râdeam de câteva celebrități cărora li s-au furat bani de pe card. '<i>'Cât de prost să fii, mă, să nu îți iei măsuri de precauție? Ahahaaha'' - </i>vineri, obosit fiind și distras fiind, scot fără grijă cardul într-un metrou aglomerat (!!!!!) pentru a face o comandă online. Și am stat cu el în mână, nene, la greu. Că discutam și cu cei de la support pe chat-ul lor, nu îmi era clar ceva la produs. Rezultatul? Azi mi-a blocat banca cardul pe motive de securitate, sâmbătă cineva a încercat 10 tranzacții, dar a greșit CVV (pe care l-au greșit dintr-un singur motiv: am cardul atât de uzat, încât nu se vedeau clar cifrele, eu îl știam pe de rost pentru a-l folosi). </div><div><br /></div><div> Ce treabă are asta cu credința? Ei bine, acesta este Dumnezeul care îmi doresc să cred că există! Da, mi-a dat o afecțiune fizică pentru a-mi da o lecție. Dar mi-a dat-o acum, când nu mai am probleme de greutate și sedentarism. Vă puteți da seama ce greu aș fi dus-o în starea de sănătate de acum un an? Da, mi-a dat cheltuieli neprevăzute uriașe. Dar mi le-a dat acum, când îmi permit să le suport. Mai are rost să ne gândim ce se întâmpla dacă le primeam cu un an în urmă, când câștigurile erau net inferioare? </div><div>Da, mi-a fost blocat cardul acum, dar dacă era pe cardul celălalt, unde datele sunt mult mai clare și mai ușor de copiat?</div><div><br /></div><div> Repet, sunt evenimente ce pot fi puse pe seama coincidențelor. Dar ALEG să CRED că dacă ar fi un Dumnezeu, așa ar fi. Nu care te judecă după strictețea cu care te ții de dogme, nu după orientarea sexuală sau după numele pe care alegi să I-l dai. Ci un sensei. Un maestru, un educator, o Forță care îți pune în drum pioneze, să înveți să fii atent la drum, nu aiurea, dar totuși, se asigură că nu vei călca pe ele în picioarele goale. Iar eu, nu sunt decât un copil rebel, răzvrătit împotriva disciplinei, un răzgâiat dezorganizat, care merge după senzații și sfidează orice, pe care Marea Forță îl iubește suficient pentru a-l corecta și a-i aminti ce e cu adevărat important în viață. În loc de Forță, Dumnezeu sau Demiurg puteți pune Karma, Destin, Rezultatul Ecuației sau ce vreți voi. Concluzia e aceeași: emit vibrații, care tot la mine se întorc. Dacă nu îmi plac, îmi trebuie doar mai multă atenție la ce voi genera de acum.</div><div><br /></div><div>Da, sunt extrem de fericit. Toate ''pseudoghinioanele'' pe care le-am trăit în ultima vreme sunt cel mai mare bine care mi se putea întâmpla. M-au ajutat să rămân cine sunt de fapt. Mi-au amintit ce contează cu adevărat și că dacă mă las condus de emoțiile negative, irosesc resurse. Timp, bani, sănătate, toate sunt resurse. Asemeni un pom, pe care îl pot folosi pentru a-i permite în timp să facă fructe. Sau pentru a-l tăia rapid și a-l pune pe foc, să vadă toți vecinii că fumul de la hornul meu e cel mai gros. Din fericire, am făcut entorsă fix când mă pregăteam să dau prima lovitură de topor. </div><div><br /></div><div>De asta sunt Copilul preferat a lui Dumnezeu.</div><div><br /></div><div><br /></div><div><br /></div>
<iframe allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen="" frameborder="0" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/M4FoRy9bnkg" width="560"></iframe>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-10771190132171430372021-01-24T18:55:00.002+02:002021-01-24T18:59:33.890+02:00Popcorn<p><br /></p><p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjclQ4oh5W5S0wVc3n45b0ukl88P9nhnp_LQQTcbdMFSMuqkENwEBgewv0Pxy2PwUjNj8-OMH_NGWE6RDkSYHXYQjydu4Imfn-Zh_3JAhEJ17flo2gWSH4fxtL447lytIwqDvgJsLZsmEIQ/s702/20210124_185229.jpg" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="502" data-original-width="702" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjclQ4oh5W5S0wVc3n45b0ukl88P9nhnp_LQQTcbdMFSMuqkENwEBgewv0Pxy2PwUjNj8-OMH_NGWE6RDkSYHXYQjydu4Imfn-Zh_3JAhEJ17flo2gWSH4fxtL447lytIwqDvgJsLZsmEIQ/s320/20210124_185229.jpg" width="320" /></a></div><br /> Uneori mi-aș dori să stăpânesc atât de bine "arta" străveche a meditației, încât să mă pot dedubla. Să fiu eu protagonistul filmului în care joc și tot eu în fața unui ecran enorm, în care să mă privesc și să mă judec cu aceeași nonșalanță cu care judec personajele altora. <span><a name='more'></a></span><p></p><p> Cumva, mi-aș dori să mă detașez de mine, să mă las pe spate în scaun, înfundându-mă nu atât în el cât în întunericul sălii de cinema și să îmi "devorez" fiecare mișcare cu ochi flămânzi și judecată limpede. </p><p> Sunt convins că aș fi un bufon! Probabil, pe poster și în generic, ar scrie clar că e o comedie. Fiecare dramă, fiecare șoc, fiecare insomnie sau coșmar datorate proiecțiilor unei minți prea învățate cu complexitatea fictivă, ar putea doar să stârnească hohote de râs audienței.</p><p> Crezi tu, oare, cititorule, că în Universul în care există, Mr. Bean găsește ceva amuzant în celebrele scene în care este prea anxios să ceară ce vrea, de fapt? Crezi că Al Bundy e fericit să fie prins într-o viață cu un salariu minim, o căsnicie nefericită, cu doi copii a căror șanse de reușită tind spre 0 cu viteze astronomice? Cât de amuzant crezi că e pentru Alan Harper să fie un parazit, care trăiește fie pe spatele fratelui său, fie pe spatele unui străin ce îi cumpără casa?</p><p> Plecând de la aceste gânduri, oare cât de amuzant o să mi se pară să îmi privesc din exterior, la cinema, eșecurile? Traumele, frica...nopțile în care mă trezește vreun coșmar? Oare ce mă face fericit, nu v-a părea amuzant și prostuț de adorabil, la fel ca prietenia lui Bean cu Teddy? </p><p> Nu știu...dar trebuie să aflu! Cândva, poate voi fi capabil să fac asta. Cine spunea că înțelepciunea se va atinge într-o bibliotecă? Nu! Se va atinge cu o pungă de popcorn!</p>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-61631970497397212062020-09-22T03:23:00.005+03:002020-09-22T03:29:58.176+03:00Hemoragii verbale<p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgB7v9TuPimn3f2g9vMrhI3Jd-k7AKJbKFsSuZMiVLVFCGB8NslCGlTQmFP_NFV_P2p6Qqy8ESOpiQlnhtAowaSwS82t8uKL90ILs8bWCcpp9KgZPr-zc0MPuaHDKOl1pS9TPv9l9zgBqaP/s916/426-4265701_transparent-bloody-zombie-mask-mask-blood-hd-png.png" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="916" data-original-width="860" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgB7v9TuPimn3f2g9vMrhI3Jd-k7AKJbKFsSuZMiVLVFCGB8NslCGlTQmFP_NFV_P2p6Qqy8ESOpiQlnhtAowaSwS82t8uKL90ILs8bWCcpp9KgZPr-zc0MPuaHDKOl1pS9TPv9l9zgBqaP/s320/426-4265701_transparent-bloody-zombie-mask-mask-blood-hd-png.png" /></a></div> ''Bă, tu cine naiba mai ești? Te uiți la mine de parcă aștepți ca în reflexia ochilor ăstora seci și lipsiți de vitalitate să găsești răspunsuri pe care te temi să le cauți la sursă. E greu să faci un rapel până în sine și să începi să strângi probe. Normal, îți e frică de întuneric. Iar în sinea ta e atât de mult întuneric și atât de multă gheață și un crivăț care crapă carnea pe tine. Puteai înghiți orice anotimp, orice loc, orice poate fi definit sau chiar poate trece de ce mărginesc constantele spațiu-timp. Dar tu ai ales să înghiți calotele polare. În timpul iernii, a nopții polare. Ai înghițit tundrele friguroase și aride. Iar dacă cineva încerca să planteze un pom, aveai grijă să înghețe semințele. Dacă se montau felinare, aveai grijă să le fure crivățul firava pâlpâire. Nu voiai ca cineva să ajungă să debarce acolo și să îți planteze ciulini și alte plante otrăvitoare. Așa că ai ucis orice șansă să mai fie vegetație acolo. Și acum...ce faci? <p></p><span><a name='more'></a></span><p> Acum te temi să cobori să culegi răspunsurile de care ai avea nevoie, pentru că e prea frig, prea întuneric și că, oricum, nu vei găsi nimic interesant acolo. Și știi ce? Poate că nici nu ai avea ce găsi. Poate că ar fi greșit să cauți răspunsuri sub gheață și pustiu când însăși gheața poate e problema. Dar cum să înveți tu să trăiești fără ea, nu? Cum să permiți tu să ți se perturbe sunetul funebru de vânt rece trecut prin pustiu de o adirere ușoară de vând printre crengile unui pom fructifer plin de roade? </p><p>Uneori îmi inspiri o formă dubioasă de hibrid între un Isus masochist și un Diavol justițiar. Îți întinzi singur ispite în Grădia Ghetsimani, pentru ca apoi tot tu să le cedezi și apoi singur să mergi în fața lui Ana și Caiafa, să îi rogi să te bată în cuie, să urci Golgota cu crucea în spate, plângând că parcă sentința e prea dură, dar că, totuși, o meriți. Nu am văzut un om care să fie mai mare dușmanan al propriei fericiri.</p><p>Știi ce e mai trist? Cândva o făceai pentru că încercai să dai un sens infimei tale existențe, te regăseai în tot ceea ce e mai toxic. De aia ai fost, pe rând, un impostor care alegea să îi facă pe ceilalți să creadă că e un viitor intelectual veridic. Când te prindea atât de bine mantia imbecilului, pe care nu ezitai să o îmbraci când contextul îți era favorabil. Totuși, acceptai să pari unul, deși nu erai deloc un imbecil notoriu. Îți dai seama de nivelul imposturii tale? Nici un imbecil veridic nu ai fost, decât, poate, sporadic.</p><p> Apoi un fariseu. Unul care reușise să se păcălească o vreme că dacă fuge de realitatea cotidiană, de incapacitățile unei vieți active, de oameni și de ideile lor, o face nu dintr-o slăbiciune poate nativă și o însingurare care îi oferea maximum de confort din care nu dorea să iasă, ci dintr-o nobilă asceză. Nu erai un cretin neintegrabil, ci un nobil ascet. </p><p> Dar ce să vezi, martirule fără cauză? Mirosul de mir și de tămâie s-a schimbat cu alcoolul ieftin și izul vomitiv de tutun și odorizant de bordel. Nu e loc de alți dumnezei dacă îl ai pe Bachus. Și tot tu priveai cu jind la inocența copilului ascetic pe care l-ai asasinat prin bodegi și case de toleranță, tot tu căutai din priviri salvarea, doar ca să o refuzi când se apropia razant de tine.</p><p> Vezi tu, viața ta e ca o lamă de briceag ce fulgeră peste o arteră de la un braț, secționând-o și lăsând valuri de sânge cu iz de petrol să țâșnească pe un așternut alb imaculat. Doar că artera e de la brațul deja paralizat, fără terminații nervoase. Tu nu simți durerea. Fiind atât de preocupat să planifici văruirea tavanului, nu observi nici cearșaful cândva alb cum se scufundă într-un roșu mortuar. Nu simți durerea, însă colapsul e aproape. Fiecare picătură de sânge scurs din arteră e încă o secundă în minus în lupta asta contracronometru pe care o ai pentru a pune naibii o compresă și a închide secțiunea aceea. </p><p> Te vei trezi când schimbul dintre tine și așternut va fi complet, el va deveni roșu ca vitalitatea ta, iar tu îi vei prelua albul imaculat, care se va întipări cadaveric pe chipul tău. Cunoscându-te, știu că vei considera că ai fost din nou supus unei condiții de geniu neînțeles, lăsând ca tot ceea ce te ținea viu să se scurgă din tine. Dar cel mai tare mă tem că poate se va scurge fix atunci și ultimul dram de arogantă ignoranță și vei spune cu ultimele puteri, prima dată în viață, sincer DACĂ NU AR FI PREA TÂRZIU... </p><p>Doar că atunci va fi. Și vei simți din plin regretul. Și vei înțelege că nu era o secțiune prea gravă și era suficient un plasture să oprească sângerarea. Un amărât de plasture''.</p><p>Și alte rahaturi pe care mi le tot îndrugă prostul ăla din oglinda din baie. Care mi-a dedicat asta:</p><p><br /></p>
<iframe allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen="" frameborder="0" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/jlzdhATnTAI" width="560"></iframe><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><br /></div>Pace-n sine! (poate)Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-30015268855091849042020-07-23T15:49:00.000+03:002020-07-23T15:49:57.974+03:00Omagiu<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgLyc6XfjB82W9Jvv_6UQQLMdtkS0v4f5y6-O2PZkq53UTIedGHCR7M1bDLpypE8H2unFpWZDICp0zQQCtTFtEzQUkeExcxno3JXy6mMCPSDEdpC7g4uTgNoZDIGVVUvh4Z3HY4-HDFHGp2/s1034/20200723_151553.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1034" data-original-width="720" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgLyc6XfjB82W9Jvv_6UQQLMdtkS0v4f5y6-O2PZkq53UTIedGHCR7M1bDLpypE8H2unFpWZDICp0zQQCtTFtEzQUkeExcxno3JXy6mMCPSDEdpC7g4uTgNoZDIGVVUvh4Z3HY4-HDFHGp2/s320/20200723_151553.jpg" /></a></div> Deja au trecut 7 ani. Pot spune un fel de "7 ani de acasă", doar că educația pe care a trebuit să mi-o însușesc între timp a fost că de 7 ani nu mai am cui să mă adresez cu "tataie". <div> <span><a name='more'></a></span></div><div> S-au schimbat multe. Viața mea e împărțită în 2 etape, până pe 23 iulie 2013 și după acel moment. Practic, atunci s-a încheiat copilăria mea. E greu de înțeles pentru unii, însă eu nu mi-am pierdut un bunic, eu mi-am pierdut cel mai bun prieten, mentorul, eroul, omul cu care am petrecut cel mai mult timp, cam 15 ani din cei 20 în care am fost ambii pe acest pământ și eram, efectiv, de nedespărțit. </div><div> Îmi e dor de vremea când eu aveam doar întrebări, pentru că răspunsurile le aveai tu. De serile cu desene, filme și documentare, de zilele cu table sau rummy sau de completat integrame. </div><div><br /></div><div> Scriu aici toate astea pentru că inclusiv blogul ăsta ți se datorează. Tu ai fost cel care mi-a pus creionul în mână cu mult înainte de a merge la școală, tu ești cel ce mi-a antrenat imaginația și m-a învățat să astern pe hârtie tot ceea ce simt sau cum să călătoresc cu imaginația și să povestesc și altora. Vreau ca lumea care se încăpățânează să mă perceapă ca fiind un om bun, să înțeleagă că nu e meritul meu, ci că am avut un om care să îmi insufle o serie de valori, mult mai multe decât am reușit să îmi însușesc.</div><div><br /></div><div> Încă ești eroul meu! Și mă doare că uit adesea toate lecțiile de viață. Ai pierdut tot de mai multe ori și ai luat-o de la 0, pentru că "asta e, ce să faci, așa e viața, mergi înainte". Iar eu mă plâng și disper pentru nici 1% din ce ai tras tu. Mă doare că mi-ai explicat de atât de multe ori că nu e treaba mea ce zice sau crede lumea, "lasă-i să vorbească, tu fă ce ai de făcut", dar tot mă las dus de val. Mă doare rău că mi-ai explicat diferența între onoare și orgoliu și eu continui să pun egal între ele. Mă doare că m-ai învățat să am calmul și serenitatea ta, dar eu decat cu fiecare criză de nervi, apărută fără motiv. Că m-ai învățat să respect și să pretuiesc femeile, iar eu am fost un mizerabil cu multe dintre ele. Că m-ai învățat că sănătatea e cea mai importantă, însă eu mă otrăvesc cu toate prostiile. Mi-ai spus și că trebuie să învăț să îmi fac viața în așa fel încât să pot dormi bine noaptea, însă aproape mereu adorm greu, cu ochii în tavan și cu sufletul parcă greoi de deciziile proaste de peste zi. Un bărbat adevărat nu lasă lucruri neterminate și te-ai ținut de asta până în ultimele momente de viață, pe când eu cad pradă lenei cum știu că nu ți-ar fi plăcut să mă vezi.</div><div><br /></div><div> Mă doare că deși tânjesc după blândețea și înțelepciunea ta, îmi traiesc viața de parcă vreau fix opusul. Nu sunt nici 5% din ce mi-aș fi dorit și din ce ai fi meritat să fiu, după 20 de ani de mentorat, iubire și sprijin. Și mă doare și că sunt mai dur cu mine decât ai fi fost tu. </div><div><br /></div><div> Doresc oricui un mentor ca tine! Dacă măcar jumătate din oameni ar fi avut pe cineva ca tine în anii copilăriei, lumea ar fi fost un loc mai bun.</div><div><br /></div><div> Tot ce a rămas la fel de atunci sunt o mână de prieteni sinceri, pe care îi iubesc ca pe frați! Mi-au fost alături acum 7 ani și mi-am promis că măcar față de ei să nu mai fac greșeala de a considera că e slăbiciune să le cer iertare, să le mulțumesc sau să le spun că îi iubesc sincer, așa cum nu am apucat să îți spun vreodată. </div><div> </div><div> Îți mulțumesc că ai pierdut zile și nopți să îmi construiești un caracter frumos!</div><div><br /></div><div> Iartă-mă că nu am reușit să devin omul bun, care meritai să mă vezi că devin.</div><div> </div><div> Te iubesc necondiționat, atunci, acum, mereu!</div><div><br /></div><div> ODIHNEȘTE-TE ÎN PACE! Poate cândva ne vom revedea!</div><div> </div>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-91368609053691248312020-07-16T02:38:00.002+03:002020-07-16T02:38:31.663+03:00Biscuiți de ceară <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhMCIUpk0wQVrxHLDq2n2MsKE8VqA4v0uPsEZIGxvRtfKguR73y3S53VuwRO7rhhWLVlZTID34bsS4u9S8IM5lG_OJIuBfTYCXujjB2hHZvj2QdUyVVrASqRwkYs3jILYVMBF9B9gg_GwDh/s1600/20200716_023215.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="371" data-original-width="622" height="190" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhMCIUpk0wQVrxHLDq2n2MsKE8VqA4v0uPsEZIGxvRtfKguR73y3S53VuwRO7rhhWLVlZTID34bsS4u9S8IM5lG_OJIuBfTYCXujjB2hHZvj2QdUyVVrASqRwkYs3jILYVMBF9B9gg_GwDh/s320/20200716_023215.jpg" width="320" /></a></div>
"Wow, scrii frumos! Îți alegi bine cuvintele, ai un fel anume de a te exprima în scris". Aud asta încă din școala generală. Mi s-a spus asta atât de des, încât începusem să cred și eu asta. Ușor-ușor, a devenit refugiu, apoi stil de viață. Sursă de a nu irosi banii la psihologi. Și totuși, de ce și pentru ce?<div>
<a name='more'></a> Nu are un scop sau o finalitate. E doar o oglindă psihologică, transpun ceea ce e și-a făcut căminul prin cotloanele unei minți anapoda, unde sensul comun e atât de comun, încât devine atipic sub influența fricii de banalitate. Rugina de pe sinapse mă face să par edgy. Eu sunt atât de eu, încât aș fi fascinat până la dispreț de un tip ca mine. Așadar, cum să nu las urme? De dragul unei autolecturi. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Mă descarc. E o ejaculare de idei și emoții. Când se acumulează prea multă tensiune psihologică, vărs ca într-o litieră litere, organizate în cuvinte. Apoi în fraze. Și iese...ce iese. Excesul de sinceritate.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Rugina cerebrală ce ma face edgy, face uneori ca terenul să fie abraziv. Cum să alunece ideile? Așadar, trebuie scoase cu forța. Nu am opiu. Nici coca, nici ina. Trebuie să îmi induc adesea stări proaste pentru a stoarce 2 rânduri. Nesomn, lipsa hranei, deshidratare, atoite cu tot ceea ce e toxic, dar poate fi cumpărat la supermarket. Slăbesc inima, ficatul, sinapsele pentru a elibera o idee, care mă deranjează ca un colț de măsea uitat în gingie. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Uneori sunt "deblocat", suficient cât să scot 3 vorbe. Dar nu mereu. Și de zis, ar fi multe. Acum, spre exemplu, scriu sub influența nesomnului. Și a mâncării puține. Și frustrările ies, una câte una. Din cele 7 păcate, le am făcut pe toate. Însă ce mă doare, e că nu le-am făcut ca un profesionist, ca să îmi aplic penitența ulterior. Știi, când te ierți din prima pentru ce ai făcut, nu ai făcut-o cu toată inima. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Da, ca să obțin satisfacția a ceva scris drăguț, trebuie să sacrific normalitatea. Unii zic că arta e hrană. Litiera de litere prin care îți plimbi ochii e orice altceva, doar artă nu. Însă dacă arta e hrană, pentru artist e un biscuite de ceară. Deci dacă vreodată, măcar odată ți-a plăcut o poezie, un articol sau vreo piesă de-a mea, gândește-te că e foarte posibil să se fi născut după mult alcool, depresii adânci, insomnii sau stări care te ard interior. Biscuiți de ceară! Asta înseamnă să ai o pasiune. O lași să te ardă, să te macine, chiar fără să scoți vreun ban, doar pentru că te face să respiri liber. Biscuiți de ceară!</div>
Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-23745526633520798972020-07-02T07:24:00.002+03:002020-07-02T07:29:00.560+03:00Steaua Nordului<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgMSmPATDv3exZimj1Aj-J-l7YpmlCBz5ulg8NyC8T7nQV-j3ocbwu5veH8whWJr465kgiiFv4CF4m7E8eM6AtNb9MUi6YNgucHaKAbK6u43973Q99rpCaO-RkS6r67uFHYyTBthB8tgLTN/s1600/20200702_072209.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="406" data-original-width="461" height="281" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgMSmPATDv3exZimj1Aj-J-l7YpmlCBz5ulg8NyC8T7nQV-j3ocbwu5veH8whWJr465kgiiFv4CF4m7E8eM6AtNb9MUi6YNgucHaKAbK6u43973Q99rpCaO-RkS6r67uFHYyTBthB8tgLTN/s320/20200702_072209.jpg" width="320" /></a></div>
Nimic nu mă încântă mai tare decât aroma proaspătă a refluxului gastric matinal, provocat de încă o noapte pierdută. Pentru cei mai mulți, o noapte pierdută înseamnă ficat mărit, cearcăne, indispoziție. Pentru mine, este o "vizită" în subconștientul meu. E oglinda aia pe care nu am apucat să pun abțibilduri, să pară mai color. Nu e nici poza aia făcută cu aplicația cu filtre. E pur și simplu o oglindă cristalină, în care se oglindește înfățișarea Întregului, a tot ceea ce ești de fapt.<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
O noapte pierdută este o zi de sâmbătă, acea zi de sâmbătă în care faci curat în debaraua aia din hol, unde depozitezi orice, nici nu mai știi că e acolo. I se mai spune și subconștient.<br />
<br />
E goliciunea aia în care nici măcar parfum nu porți. Ești tu, cu toate cicatricile, petele de cerneală, de ketchup, de sânge sau de noroi pe care le-ai căpătat.<br />
<br />
Nu mă mai tem de mult de cei mai mulți dintre monștrii de acolo. Și ei parcă au încetat să mai vrea să mă sperie. Se mai strâmbă câte unul, dar în privesc cu dezgust și îi întind o cafea. "Na, târfă, să îți mai treacă de urât!", îi arunc cu cea mai seacă față din lume. Trebuie să fiu politicos cu ei. Sunt, până la urmă, prietenii mei din copilărie. S-au hrănit din vitalitatea mea ani la rând.<br />
<br />
Când am încetat să îi mai hrănesc, mi s-au strecurat șerpi din acvariu să le ducă ceva de mâncare. Proastă idee să ai șerpi ca animale de companie! Târâturile...pardon, târâtoarele astea nu îți sunt niciodată companioni loiali până la capăt. Așteaptă momentul să se poată încolătăci și să strângă până fiecare os'cior din tine pocnește ca artificiile de Revelion. Nici de moaște nu ar mai rămâne din tine, apoi s-ar măguli că te-au sfărâmat din prea multă afecțiune, doar că tu ai înțeles gestul greșit și ai ales să mori.<br />
<br />
Însă târfele astea de frici și frustrări nu ar face 2 lei fără proxenetul care le alimentează: orgoliul ăla idiot. Iubirea, demnitatea, bărbăția, corectitudinea, procurori foarte buni, au mai multe capete de acuzare contra lui, l-ar izola de tot, trebuie doar să le acord încredere.<br />
<br />
Dar e greu când frustrarea încolțește din nou, când îți dă să fumezi ceva ce crezi că e tutun, dar te bagă iar în filmele alea sponsorizate de orgoliu. Și tot ce regizează frustrarea, distribuie vinovăția în rolul principal, chiar dacă nu are ce căuta în distribuție. Le privești, înghiți în sec și accepți, e prost scenariul, știu, dar și eu mi-am scris replicile. Dacă nu erau fricile în distribuție, puteam să îmi acord eu mai multe replici.<br />
<br />
E ciudat că, indiferent ce s-ar întâmpla, lucrurile par repetitive. Rămân un Pol Nord, rece, înghețat, care ține închisă sub stratul de gheață o apă ce poate da și menține viața. Iar undeva, sus, fix deasupra mea, mereu am Steaua Polară. Luminoasă, frumoasă, o strălucire ce mă veghează cu o căldură pe care mi-o imaginez prin ruinele astea glaciare cum eliberează viața atât de bine ascunsă. Oare cum o fi să ai atât de multă căldură?<br />
<br />
Iar sunt prea eliptic, iar tânjesc după soarele pe care l-am ascuns făcând umbră. Nu că e cam frig?<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-48031506667621444102020-04-26T09:08:00.002+03:002020-04-26T09:08:44.746+03:00Fracturi de caracter<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhTX7LfMNKNjAgyeOyB8gahHk9qoKrCS1Pc7xZ2LAMr-08DfmblNYhsqNP28HCBBWf71djBX5_PrckF3a4nLyEtCAMLTq552ai-OENWdiRBXxiYLFINRV98s-FkrRopaJSXq_vpz6wmJ1t8/s1600/20200426_090722.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="439" data-original-width="665" height="262" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhTX7LfMNKNjAgyeOyB8gahHk9qoKrCS1Pc7xZ2LAMr-08DfmblNYhsqNP28HCBBWf71djBX5_PrckF3a4nLyEtCAMLTq552ai-OENWdiRBXxiYLFINRV98s-FkrRopaJSXq_vpz6wmJ1t8/s400/20200426_090722.jpg" width="400" /></a></div>
E ora la care unii se trezesc. Alții se culcă. Eu nici nu am dormit, nici nu urmează să o fac. "Iar te neglijezi? O să mori tânăr" - îmi răsună deja asta în cap. Nu am ce face. Nevoi primare mă țin treaz. Nevoia de a scrie, în cazul meu. De a descâlci, la un pahar de whisky, toate gândurile astea scrise parcă în rune egiptene. Și totuși, după ce ți-a mai dat câteva uppercut-uri la ficat procesul tău creator, mai înșiri și textul ăsta pe blog. Oricum, pentru restul ești fie un glumeț de facebook, fie un imatur care nu își vede prioritățile. În loc să faci bani, îți faci gânduri. Și vorbești cu tine la persoana a treia, doar-doar nu o părea monolog.<br />
<br />
<a name='more'></a><br />
Mda. Așa e! Mi-am indus iar stări atât de otrăvitoare sănătății, dar atât de benefice "procesului creator". Aveam nevoie de asta. Uneori, parcă e mai bine să te simți confuz sau vinovat decât glaciar ca un valet englez, care își face treaba doar din obligație. Aș fi vrut să îmi pese mai mult decât de catastrofă. Să mă mai miște ceva, să mă mai motiveze ceva. Sau măcar mi-aș dori să mă deranjeze asta.<br />
<br />
Sunt dezinteresat total și îi neglijez pe toți. Știu că nu e corect, dar nu îmi pasă. Nu aș vrea să îmi pese, dar știu că ar trebui. Mi-am extirpat, involuntar poate, glanda corectitudinii. Nu mai visez acum decât la o casă la munte. Sau măcar bulevarde lungi și goale, unde să îmi savurez, la pas, propria companie. Mă alienează emoțional, dar mă încarcă atât de tare psihic singurătatea la care mă autosupun. Nu mai am abilitatea de a mă supăra, de a mă oftica, de a mă frustra. Cel mult, mă enervez pe moment și îmi trece. Sau poate nu îmi trece, doar pândesc momentul propice pentru a mă răzbuna. Nu, nu de ură, efectiv, de plictiseală. În clipele astea, și o ură profundă și sinceră ar fi mai onorabilă decât indiferența la care îi supun pe toți. Nu îmi pasă. De trecut, de oamenii de acolo, de unii care erau parte importantă cândva. Amintirile mele pregnante au rămas plimbările pe bulevardele lungi în compania muzicii din căști și ideile care prindeau contur. Îmi amintesc mai ușor de gustul cafelei băută într-o zi de noiembrie a lui 2014 pe podulețul din IOR decât de vreo promisiune sau vreun "te iubesc!" aruncat cuiva în aceiași perioadă sau de strângerea de mână, plină de compasiune și respect a oricărui om pe care, atunci, îl delectam cu prietenia și respectul meu. "Oamenii mei" sunt aceiași de vreo 6-7-10 ani încoace. Nu au plecat niciodată. Au mai venit unii. Dar nici pe "oamenii mei" nu îi onorez adesea cu prezența.<br />
<br />
Naivii ar recomanda iarbă, alcool și muzică. Ce nu înțeleg ei e că astea nu mă împing la socializare, dans și exteriorizare, ci la dorința de fi lăsat în pace, a lua un pix și o foaie și a scrie. Poate a le da o rotunjire anume slovelor, să le fac versuri și să le recit pe instrumentale. Nu își fac loc în playlistul nimănui, dincolo de obligație, mă ascultă, poate, doi sau 3 copii maturi, introverți și poate la fel de delăsători, care simt filmul în care sunt eu. Nu aduc beneficiu poate nimănui. În afară de mine. Și îmi e atât de suficient!<br />
<br />
Poate ar fi sănătos să pășesc în afara cercului confortului meu. Însă tot ceea ce e în afară, parcă nu e la fel de atrăgător. E frumoasă hrana emoțională ce îmi oferiți, dar tot ce îmi procur singur e mai bun. Ce paradox, nu? În lumea în care oamenii își pun sufletul pe tavă altora pentru a putea prin alții să fie ok cu ei, eu nu iau nici ce pun alții pe tavă, pentru că ce am deja e mai mult decât suficient. Îmi privesc egoismul, dependența de cercul de confort ca pe dependența de heroină: știu că poate e nesănătoasă, dar mă face mai fericit ca orice altă alternativă. Și totuși, cine spune că trebuie să facem ce trebuie, nu ce ne dorim?Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-33498924254475608162020-02-13T21:34:00.000+02:002020-02-13T21:34:27.462+02:00Purici<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgGb45Mi5lPgZ-vRZrrEQlLSWmhP3nUjXHJ3OIU90Bb9xh02O66ilaB-aZYBrK9yuNLdcXJymVYe-yv_Vm9IhPXL4KYAAHP0Wzui8LBpQGl6wGaOk8xzWwUZQNA73EPLtndVcHisnSmaj_o/s1600/static.gif" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="300" data-original-width="400" height="300" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgGb45Mi5lPgZ-vRZrrEQlLSWmhP3nUjXHJ3OIU90Bb9xh02O66ilaB-aZYBrK9yuNLdcXJymVYe-yv_Vm9IhPXL4KYAAHP0Wzui8LBpQGl6wGaOk8xzWwUZQNA73EPLtndVcHisnSmaj_o/s400/static.gif" width="400" /></a></div>
Umbra cafelelor de amiază târzie au apus de mult sub efectul crâncen și neiertător al plictiselii cronice. E aproape de nivel cuantic felul în care un oraș în care colcăie viața până la nivelul în care nu mai au loc unii de alții, zace apatic într-o moarte clinică, ținut în viață doar de aparate. Aparate dintre cele mai diverse. Unele poziționate la cam orice colț de stradă, se hrănesc cu iluziile și remunerațiile naivilor care vânează o aliniere de cireșe pentru a le ieși măcar jumate din banii pe care i-au pierdut până acum. Ecrane mari, mai mult sau mai puțin plate, care arată la capătul celălalt al sticlei o mână de oameni îmbrăcați în costume cât juma' de ''minim pă economie'', vorbesc unora mai bătrâni de mișcări și reforme.<br />
<a name='more'></a> Alte ecrane mai mici și mai ''hașde'', redau acum seriale, porn sau standup-uri, unicele shoturi de evadare din cotidian pe care și le mai permit unii. Tot în fața lor, câțiva amărâți mimează fericirea, făcând provocări tâmpite sau renunțând la haine pentru banii unor alți nefericiți, singuri și plini de frustrări și obsesii, care se eliberează de stres comandând altora să le facă pe plac. Unii se lasă umiliți cu gândul la telefonul cel nou pe care și-l vor lua, alții încurajează umilința pentru a compensa lipsa afecțiunii sau a atenției în realitate.<br />
<br />
Cele mai mici și mai rapide aparate suplinesc, cu succes, dinamica unei interacțiuni sociale umane. Unii râd la poze cu text făcute de alții, reacție nervoasă a creierului ce vrea eliberare. Alții ''îi țin aproape'' pe cei dragi, mimând fericirea sau tristețea folosind comunicarea scrisă, în ajutorul căreia, vin în completare câteva desene cu expresii faciale galbene. Comunicăm. Alții ignoră toți necunoscuții din jurul lor, căutând potrivirea cu străinul de pe ecranul mic din mâna lor. Socializăm.<br />
<br />
Pentru alții, acum rulează un joc. Un loc unde poți să îți faci viața pe care vrei să o faci. Așa cum nu îți permiți să o visezi. La alții, rulează un fundal sonor cu muzică diversă, menit să acopere zgomotele scoase în timpul acelui act sexual de sfârșit de zi de muncă, făcut nu din pasiune, cât din același motiv pentru care mâncăm ciocolată, deși organismul poate supraviețui și fără: creierul vrea să fie alintat după o zi în care a suportat eroic ceva ce detestă, își vrea porția de endorfine.<br />
<br />
Tot un aparat ține în viață și voința absurdă de eliberare a unui infam care se condamnă singur la a ceda tuturor tentațiilor care îi aduc doar satisfacții de moment, a unui infractor ce comite de parcă uită că e și propriul procuror necruțător. Își cumpără libertatea vărsând energia ideilor pe un jurnal online.<br />
<br />
Vezi? Suntem vii! Dar hey, viața se vede cu purici. Și nu are filtre. Și nu putem spune ce gândim. Și trebuie să...și apoi să...și să...<br />
<br />
<iframe allow="accelerometer; autoplay; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen="" frameborder="0" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/GuaT66YGqqo" width="560"></iframe>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-747258789100998942019-12-25T02:17:00.000+02:002019-12-25T02:17:31.090+02:00Leapșă - Am întrebat 10 bloggeri <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEglgGH7lXp-RVZIkI2nrlGcoF-G0-McfzQYDaqpFw4m_Q6EWjuBU4f2wFINJcXxHWqqUq1bnqxN7j6f_Dmax2XleiwM3_RYsmfAHS-pD-quT__BqJeKedVYfY3UIUt5yEjGSRRYSUxyp97I/s1600/20191026_191127-1.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1600" data-original-width="1200" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEglgGH7lXp-RVZIkI2nrlGcoF-G0-McfzQYDaqpFw4m_Q6EWjuBU4f2wFINJcXxHWqqUq1bnqxN7j6f_Dmax2XleiwM3_RYsmfAHS-pD-quT__BqJeKedVYfY3UIUt5yEjGSRRYSUxyp97I/s400/20191026_191127-1.jpg" width="300" /></a></div>
Crăciun fericit! Nu e un secret că nu sunt tocmai cel mai mare fan al sărbătorilor, al petrecerilor sau al reuniunilor, însă am decis să vă dau un cadou la fel de inutil ca cel cu care vă duceți voi în vizită la neamuri, ca să nu mergeți cu mâna goală, mai ales că tot mâncați piure cu friptură și murături la omu' ăla acasă. Adică o leapșă blogosferică!<br />
<br />
Leapșa a pornit inițial de la <a href="https://randomprinviata.ro/2019/11/29/am-intrebat-10-bloggeri-romani/" target="_blank">Ramona</a>, iar eu am primit-o de la <a href="https://emilstudentulminune.wordpress.com/2019/12/18/leapsa-am-intrebat-10-bloggeri/?fbclid=IwAR01-qEP6fp8DUeFhjMinuGZLdLlmbTSsFVV9PzIgugH1ZAMkYVTdSxYKgs" target="_blank">Emil, Studentul Minune</a>. Treaba e cam așa: după cum vedeți din titlu, e un Q&A, 10 întrebări la care noi, bloggerii ar trebui să răspundem. Să purcedem, așadar!<br />
<br />
<br />
<a name='more'></a><div>
<i><b><span style="color: #9fc5e8;">1. Daca ai putea alege un fel de mancare pe care sa il mananci pentru urmatoarea luna (fara sa ai voie sa mananci altceva), care ar fi acela?</span></b></i></div>
<div>
<br /></div>
<div>
Fără a sta pe gânduri, răspunsul ar fi porumb, fiert sau copt. Îmi place prea mult ca să mă pot sătura. Dar totuși, fiind vorba de fel de mâncare și nu de un aliment singular, m-aș axa pe ceva salată mexicană cu carne. Aș avea cât de cât un echilibru alimentar din combinația carne/legume. Dar mexican pentru că ar conține fasole și porumb, le ador! </div>
<div>
<br /></div>
<div>
<i><b><span style="color: #9fc5e8;">2. Pleci intr-o vacanta de doua saptamani pe o insula exotica si aproape pustie si poti lua cu tine un actor, un blogger/vlogger si un antreprenor (romani sau straini). Pe cine iei?</span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
Asta e ușor! Florin Piersic, Jimmy Hex (se pune ca vlogger? sper că da, că alții nu urmăresc) și Sorin Ovidiu Vântu. Maestrul ar face timpul să treacă foarte ușor cu poveștile sale, Jimmy Hex a crescut la țară într-o vreme când asta însemna mers prin păduri și furat de fructe, plus că a supriaviețuit prin Jabana (urmăritorii știu ce zic), deci posibil să știe să ridice un adăpost și e și obișnuit cu munca fizică. Iar pe S.O.V....well, o să îmi iau o agendă și un pix, să îmi notez ce spune. După cele 2 săptămâni, s-ar putea să mă întorc cu un plan elaborat de cum să vând nisipul de pe insulă în sticluțe mici și să investesc profitul în viitoarea mea companie multinațională. </div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #9fc5e8;">3. Stim cu totii ca in copilarie visam cel mai mult. Spune-ne un vis pe care il aveai in copilarie si s-a indeplinit si unul care nu s-a indeplinit.</span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
Pot spune unul care s-a împlinit, dar totuși, nu s-a împlinit? Visam să fiu luptător de wrestling într-o bună zi. Să urc în ring, să fac manevre. Parțial, s-a împlinit. Am ajuns pe ringul de wrestling. Dar tot atunci s-a năruit, a fost primul și ultimul antrenament la care am fost. Nu e Judo, nu e MMA. E mai dureros. Nu loviturile, alea sunt fake. Dar căzăturile și antrenamentul...mai mult decât puteam duce. Trebuie să iubești la nebunie chestia asta ca să îți asumi atâtea capete date de ring și podul făcut stând în cap pentru întărirea musculaturii gâtului.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
În rest, nu știu! Nu prea aveam vise realiste în copilărie. Poate singurele realiste erau să îmi fac o trupă de rapcore și să ajung primar. Încă nu s-au împlinit. </div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #9fc5e8;">4. Primesti un cadou foarte urat de la prietena cea mai buna/prietenul cel mai bun. Ii spui ca e oribil sau te prefaci ca iti place?</span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
Meh, faptul că s-a gândit să îl ia/facă e cel mai important. Da, sunt atât de ciudat încât e posibil să nu folosesc în veci cadoul de la tine, dar o îți super mulțumesc pentru el, asta dacă l-ai făcut tu. Sau măcar l-ai cărat și a fost greu. Sau ai umblat mult pentru el. În fine, înțelegi ideea. Nu mă interesează cât de urât e, ci faptul că ai sacrificat timp, energie și nervi pentru el, asta mă interesează. Sunt o prințesă, apreciez și chiar ajung să iubesc o persoană care se chinuie și își asumă un disconfort pentru a face ceva drăguț pentru mine.</div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #9fc5e8;">5. Este sfârşitul lumii. Ce carte ai pune în capsula cosmică pentru a păstra o „urmă” a umanităţii?</span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
''Noi''- Evgheni Zamiatin. Să tot fie vreo 10 ani de când am citit-o, dar rămâne poate cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată. Atât, dar atât de definitorie pentru societățile umane din totdeauna. </div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #9fc5e8;">6. Daca ai putea calatori in trecut si sa discuti cu tine cel/cea de 18 ani, ce sfaturi ti-ai da? (maxim 3)</span></b></i></div>
<div>
<br /></div>
<div>
Puștiule, știi site-ul ăla care seamănă a ziar, unde scrii tu articole parodie, proză în rime pe platforma zice.ro? Ee, nu o șterge după 3 postări pe ideea că ''meh, e o prostie, nu ține!''. Peste puțin timp, vor apărea niște băieți, Times New Roman le zice, au cam aceași abordare. Și le merge bine. Ține-te de ea și promovează, că ai idei bune și energie, plus că acum e vârsta la care să crezi în ce faci. În 8 ani, se stinge flama! Hai, trage tare!</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Băi, du-te și fă Facultatea de Istorie. Aia îți place, asta ai vrea să faci, nu te limita la Comunicare și P.R. doar pentru că ți se spune că e mai de viitor. Mergi la Istorie. Nu vei profesa în veci, dar fă ce îți place.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Nu te mai îndoi de tine și nu mai face totul o competiție, nu ai nimic de dovedit nimănui! Ești foarte isteț. Comod, dar isteț și nealterat de ideile clișeice ale maselor. Nu ești tu trend setter, dar nici urmăritor, tu mergi pe alte căi. Fă lucrurile exact așa cum le simți! Vei scăpa de multă angoasă dacă faci exact ce simți!</div>
<div>
<br /></div>
<div>
<i><b><span style="color: #9fc5e8;">7. Ti se ofera sansa de a juca in filmul realizat dupa cartea ta preferata. Pe cine ai interpreta si de ce?</span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
M-aș vedea jucându-l pe Konstantin Treplev, din ''Pescărușul'' lui Cehov. Pot identifica cu ușurință un anumit ''eu'' adolescent în angoasa, perfecționismul și frustrarea cu care încerca el să facă lucrurile diferit, doar pentru a dovedi ''CEVA!''. Era vital pentru el să fie confirmat de maică-sa și de Trigorin, deci făcea totul cu o presiune pe umeri fantastică. </div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #9fc5e8;">8. Ce te motiveaza sa scrii pe blog?</span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
Am putea pune punct înainte de ''pe blog''. Scriu pentru că nu am bani de psiholog. Și chiar dacă am, ăla mă contrazice. Să fiu contrazis pe banii mei, asta nu accept. Scriu pentru că nu vorbesc. Sunt un bufon la suprafață, reduc tot ce poate fi redus cu câteva glumițe. M-am învățat să nu spun, ci să scriu. Dar uneori, mai pun și pe blog ce simt nevoia să fac public. E un act de exibiționism mental, cele mai proaste, mai ilare sau mai ilogice idei sau trăiri, le aștern aici. Nu aștept nimic în schimb. Dacă te-am făcut să râzi odată sau să cazi pe gânduri la o idee spusă de mine, eu sunt mulțumit. Dacă treci mai departe ignorând, tot e bine. Mie îmi place ce scriu. M-aș citi dacă aș avea răbdare.</div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #9fc5e8;">9. Primesti un premiu (in bani) pe care esti convins/a ca nu il meriti. Cum reactionezi?</span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
Depinde de natura premiului. Dacă cumva îl primesc ca urmare a unui concurs de creație, să zicem, și eu consider că e foarte slabă sau că nu merita să câștige, voi folosi o parte din bani pentru a ajuta un puști sau o puștoaică aflat/ă la început de drum în treaba asta. Îi cumpăr o carte sau un curs sau orice ar avea nevoie sau ar putea fi util. Nu voi da tot, asta e sigur, trăim într-o lume materială și încă nu sunt la stadiul de a renunța la sume de bani, dar probabil jumătate i-aș folosi să repar ''greșeala'', să îi transform în ceva util pentru cineva care are nevoie.</div>
<div>
<i><b><span style="color: #9fc5e8;"><br /></span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #9fc5e8;">10. Spune-ne ceva despre tine ce nu ai mai spus public pana acum.</span></b></i></div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
E mai greu decât mă așteptam să răspund la asta. Poate faptul că sunt foarte timid și introvertit. Par arogant, par prost crescut sau chiar prostănac. Dar motivul pentru care am doar glume idioate sau pentru care evit apropierea excesivă de oameni, este pentru că sunt introvertit. Și nu, nu vreau să schimb asta. Mă obosește agitația, gălăgia, oamenii. Cine mă vede din exterior, ar crede că sunt un party monster sau din contră, că sunt un tip trist, în căutare de înțelegere. În realitate, sunt doar foarte plictisit de agitație, țopăială. Vreau liniște. Oh, și, da! Faptul că îmi amplific stările, mai ales dacă vreau să scriu ceva. Nu prin substanțe, ci prin ''programarea'' creierului. Am perioade întregi în care să ajung să cred că nu voi fi niciodată în stare să scriu ceva bun sau să fac ceva bine, perioade în care ador ceea ce fac și știu că sunt un geniu și perioade în care știu că e totul în mintea mea și că oricine poate face cam tot ceea ce dorește. Am un mix ciudat de desconsiderare și adulare simultane a propriei persoane. Detest ce fac, dar știu sigur că mai bine ca mine n-o face nici dracu'. E greu să mă înțelegi, sunt un haos umblător. Dar îmi și place, mă plictiseam dacă eram ordonat în gândire și nu mă enervam cu paradoxurile mele. </div>
<div>
<i><b><span style="color: #0c343d;"><br /></span></b></i></div>
<div>
Acum, în teorie, ar trebui să dau leapșa asta mai departe. Ceea ce mi-ar fi foarte greu. Foarte rar mai citesc bloguri și mi-e puțin aiurea să dau niște tag-uri unor oameni cu care am interacționat doar accidental în ultimul an. Dar o să fac altceva! Oricine dorește, poate să răspundă la ele. În comentarii, în privat, pe blog, pe facebook, față în față. Cum vreți voi. E un exercițiu bun de socializare!</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Pace-n sine! </div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /></div>
Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-13835807251347705162019-12-16T23:27:00.000+02:002019-12-16T23:27:41.273+02:00Pana prostului<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh4aP-G9mQNknlWFN-m-u3vpa0cIUY7fCNW6kC2FB7RCLs9ARFproPgDjalRHQZf6klOWCbTP0sR0XJzmuLCc3HxyC44ZxeJlqwutylhfa932eFPlmlZFCce_vuPltDxXBMhLF3yEIA5BRO/s1600/pana-de-scris.png" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="300" data-original-width="329" height="291" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh4aP-G9mQNknlWFN-m-u3vpa0cIUY7fCNW6kC2FB7RCLs9ARFproPgDjalRHQZf6klOWCbTP0sR0XJzmuLCc3HxyC44ZxeJlqwutylhfa932eFPlmlZFCce_vuPltDxXBMhLF3yEIA5BRO/s320/pana-de-scris.png" width="320" /></a></div>
Din nou, același stil greoi, tărăgănat. Aceleași clișee de aproape 11 ani. Ia o expresie deja consacrată și îi oferă el noi înțelesuri. Lipsa de originalitate îl face să facă stupida metaforă cu pana și scrisul, eventual, șutește cu precizia unui panacotar aproape de pensionare o imagine de pe net, una care îi pare lui mai catchy și nici nu oferă credit pentru ea, ca să reîntregească klitch-ul. Apoi începe să înșire toate glumele inepte, toate gândurile ce îi tulbură nopțile sau toate opiniile lipsite de sens. Același stil stoician de a face blog. Unul greoi, ca tenisul jucat cu o rachetă din fontă. Și totuși, iată-mă aici din nou!<br />
<br />
<a name='more'></a><br /><br />
<br />
Dacă mi-aș fi cititor, aș fi, probabil, plictisit încă din incipit. Dar nu e nimic, e la fel de greu să îl citești pe Stoica cum este să îl tolerezi sau să îl înțelegi. E un haos. O adunătură de stări, de cuvinte, de antonime similare care descriu același substantiv propriu. Acum mai și scriu despre mine la persoana a III-a. Ca un dement sau ca un geniu. Practic, un impostor care nu are șansa de a fi niciuna dintre cele 2. Ambele cer ceva mai multă determinare. Delăsarea care caracterizează firea de buldog englez a lui Stoica, nu face casă bună cu niciuna dintre cele 2. Apropo, știu, e două, nu 2, dar repet, lenea mă guvernează mai mult decât principiile gramaticii.<br />
<br />
Și totuși! Stau între 4 pereți, influențat de amalgamul de vid din capul meu și sunt mort de foame. Doar că e foamea de a scrie ceva. Foamea de a alimenta pofta voayoristică a vreunui rătăcit sau a vreunei rătăcite care vor să dea deoparte perdeaua și să se uite la ce dracu' mai zice, mai simte sau mai crede Stoica. Dar Stoica e în pana prostului. E blocat! Poate asculta câte instrumentale ar vrea. Poate încerca să alinieze câteva rime. Nimic nu iese. E în pana prostului. Nu am carnet. Asta e pana prostului pentru mine. Sunt dependent de a scrie câteva rânduri. Foarte rar să și public. Dar mi-e mai foame ca foamea aia de carne. Dar nu iese nimic. Nu pot scrie decât cum nu pot să scriu nimic. E atât de banal ce fac. Aș putea jongla cu cuvinte mari să fac un text atât de deep, atât de amuzant sau atât de ambele...dar totuși, nu îl simt. Dacă nu vine din mine, nu e al meu. Ca la copii. Vai, ce low blow. Meh, măcar gluma asta proastă să compenseze plictiseala generată de un text la care nu am anticipat nici măcar un cuvințel. Doar titlul și poza au fost gândite. Restul...ei bine, poți să îl consideri un freestyle la taste. Ăsta era un titlu mai bun, dar mi-e lene să mai schimb.<br />
<br />
Ideea e că aveam o stare ciudată. O încărcătură emoțională uriașă. Nu știu ce a generat-o. Dar am reușit să mă descarc aici, cu chestia asta. Acest Richard Clayderman al tastaturii. Meh. Probabil dacă nu ar fi muzica asta generată de loviturile repetate în taste, care lasă urme pe coala asta de pixeli, aș deveni un mic cyborg, tripat pe nevoile de bază, dar uneori nici pe alea. Sunt atât de defect, atât de perfect și atât de mediocru în a arăta treaba asta. M-au încercat pe rând câteva straturi de nostalgie, unele regrete, fericirea a ceea ce am și sunt, apoi lipsa totală de interes față de orice. Sunt prea haotic în reacții și simțiri. Și totuși, niciuna care să merite să mă facă să scriu despre ea.<br />
<br />
Muzică pentru postarea asta? Nu. Ar fi...ceva...nu știu, gol. Aia e. Noapte bună, Stoica! Noapte bună celălalt cititor!<br />
<br />
<br />Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-46608968923959604392019-04-27T23:27:00.000+03:002019-04-27T23:32:53.717+03:00Blugii pisicii, oamenii mici și curățenia de Paște<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEguuP-y_8WFhbJUJGqCokl-HzvT6JkdhhTXdyCAekem57gxH9tV1AH4fJQ1D4zNEc0AyF-tbcj4nW_tBj47LySvoSzDIufA7P_fQ-lNYNy3R2-BsJIlx4JKJD0tVw62C0UJ0jN9TR1hnMCv/s1600/Puma%2526Ursul.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1600" data-original-width="1508" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEguuP-y_8WFhbJUJGqCokl-HzvT6JkdhhTXdyCAekem57gxH9tV1AH4fJQ1D4zNEc0AyF-tbcj4nW_tBj47LySvoSzDIufA7P_fQ-lNYNy3R2-BsJIlx4JKJD0tVw62C0UJ0jN9TR1hnMCv/s320/Puma%2526Ursul.jpg" width="301" /></a></div>
''Băi Stoica, te-ai țicnit, postezi pe blog fix de Paște?'' - știu, asta e întrebarea de pe buzele tuturor. Răspunsul, dacă chiar m-ai cunoaște personal, l-ai ști deja. Nu, nu am ouă roșii, cozonac și pască și nu, nu sunt la slujbă acum. Nu, nu sunt ateu, tocmai de asta nu sunt ACUM acolo. Dar despre asta, cu altă ocazie! Acum vreau să vă vorbesc despre altceva, care se leagă atât de bine de sărbătoarea aceasta. Despre fericire. Despre fericirea aia autentică, nedisimulată, naturală și necenzurată, despre starea aia de bine, de mulțumire pentru ceea ce ești și ceea ce ai deja. Despre pisici. Nu, nu că atrag view-uri, chiar e despre pisici. Și despre oameni. Da, ei nu fac view-uri, totuși, e și despre ei. E despre atât de puțin în atât de mult. Sau poate invers. La ce mă refer mai exact?<br />
<br />
<a name='more'></a> E sărbătoare, una destul de importantă. Acest substantiv are la bază verbul ''a sărbători'', care desemnează o manifestare a unei stări de bucurie, de entuziasm, de admirație față de cineva sau ceva. Redus la cea mai simplistă formă, o sărbătoare este o manifestare a unei bucurii. Atunci, să ne bucurăm!<br />
<br />
Dar în ciuda fenomenelor consumeriste și a tendinței de robotizare, există o axiomă ce nu va dispărea decât poate după dispariția totală a vieții pe Terra, anume faptul că stările, emoțiile, răspunsul la stimulii exteriori diferă de la individ la individ, nu doar în societatea omenească. Fericirea este atât de individuală și de personală, încât aproape că e scrisă în codul genetic al indivizilor de fiecare dată cu un alt cod. A fi fericit nu e un moment, este efectiv o alegere. Un ignore dat normelor sociale, adesea impuse de mediul exterior, fie loc de muncă, școală, societate sau orice altceva, efectiv, sinceritate maximă față de tine. Fericirea este refuzul de a face și a mânca ouă colorate de Paște, dacă nu îți place acel aliment. Fericirea înseamnă să refuzi acțiunile grupului, dacă simți că nu ți se potrivesc, înseamnă să nu renunți la ceea ce îți aduce o stare de bine, chiar dacă grupul din care faci parte nu vrea să ți se alăture.<br />
<br />
Așa cum de Crăciun nu am brad, pentru că nu înțeleg rostul, de Paște nu am ouă roșii și friptură de miel, în ciuda insistențelor alor mei de a-mi trimite așa ceva. Am pui. Și cola. Și filme pe care de mult încerc să le văd. Plus o pisică foarte iubitoare și inocentă, pentru care fericirea se rezumă la un plic de Whiskas, mingea ei de burete, jucăria de pluș și scărpinatul pe ceafă până adoarme. Plus prieteni faini, care oferă cel mai frumos cadou din viața cuiva, te fac să râzi! Într-un cuvânt, am ceea ce mă face fericit. Și atunci când ești fericit, vrei să oferi și tu fericire celor ce contribuie la a ta. Spre exemplu, mi-am donat o pereche de blugi pisicii. Da, ai citit bine. Nu, nu în sensul propriu. Ideea e că Hope răspunde în permanență la masaj...cu masaj. Te agață ușor cu lăbuțele în timp ce o mângâi. Deloc agresiv sau dureros pentru om, dar cu urme de blană, lăbuțe și gheruțe pentru haine. De aia am luat o pereche mai veche de blugi, care nu îmi mai place și pe care doream să o dau și o folosesc pentru pisică. Ăia sunt blugii pisicii. Sunt blugii pe care îi iau când o las să lenevească în timp ce mă uit la un film și pe care poate lăsa oricât de mult păr sau urme vrea. S-a obișnuit cu ei, nu ''atentează'' la altă pereche, percepe asta ca pe un ritual, am blugii ăia, înseamnă că ne jucăm. Cam la asta se rezumă fericirea, cei foarte puțini oameni la care țin sunt sănătoși și în siguranță, pisica e sănătoasă și în siguranță, am 3 mese pe zi și confort peste medie, toate asigurate de mine...deci am toate motivele să nu iau nimic altceva personal, fie job, situația din țară, societate, opinii diverse etc. Nu ajung în punctul în care nu îmi pasă, ci efectiv, nu le iau personal, nu le iau în serios, nu permit să mă streseze sau să îmi rupă din timpul în care mă relaxez, râd, fac sport, citesc gândindu-mă ''vai, ce mă fac cu...?''.<br />
<br />
Însă există o categorie de oameni, care trebuie eliminați din viețile oricui, mai ales odată cu curățenia de Paște. Ăia sunt oamenii mici. Oamenii mici sunt ăia care, spre exemplu, s-ar revolta că am ''donat'' blugii pisicii, când alții nu au ce mânca, ei nedonând niciodată ceva. Oamenii mici sunt ăia sobri, pliați perfect pe tiparul social al mediului de business, tipologia politicianului tip Dragnea sau Iohanis, nu râde decât discret, nu zice tot ceea ce simte, își calculează fiecare pas, își măsoară fiecare fir de păr și ia absolut totul personal. Ăia care simt nevoia să îi haterească pe cei care se uită la vreun serial, frustrați de faptul că ei nu fac altceva decât muncă. Ăia pentru care jobul, businessul sau imaginea socială e totul, oameni care înghit cutii întregi de calmante și somnifere pentru 1 săptămână în Maldive. Oameni care iau totul în serios, au impresia că totul e o luptă, că trebuie să suferi ca să ai, că țelul e succesul, nu fericirea. Oameni care intră în depresie dacă dau faliment sau rămân fără job, dacă se termină o relație sau sunt criticați de oamenii din jur. O să îi vedeți, mai ales acum, de Paște. Oamenii ăștia urăsc să vadă oameni relaxați. Pentru ei, relaxarea, detașarea, cinismul, starea de veselie este sinonimă cu indiferența, cu lipsa maturității, cu superficialitatea. Ăștia sunt ăia care își vor certa copiii că i-au făcut de râs la ședință, că au 7 la istorie, în loc să îi încurajeze să fie buni la ce le place, iar la restul materiilor, să fie ''alunecoși''. Oameni vânători de trofee, care se transformă în trofee. ''Știi ce job am? Știi ce conduc? Știi ce salariu am? Știi ce medie are fii-mea la 10 ani?''. Dacă ești o persoană împlinită, cei mai mari dușmani ai tăi vor fi ăștia, care nu vor înțelege cum e posibil să stai relaxat, să cânți, să dansezi și să faci glume după o zi de muncă pe bancheta unei Solenza, când ei au migrene și stări de vomă la volanul unui Lexus. Cum poți să mergi atât de liniștit 5 zile la Bușteni, la cabană, cu 1 pereche de blugi și 5 tricouri când ei se pregătesc 2 săptămâni pentru 2 zile pe Riviera Franceză.<br />
<br />
Ei bine, ăsta e gândul cu care vreau să vă las de Paște. Ce veți dori de la iepurii magici? Ce veți dori să găsiți în oul ăla magic, odată spart, de unde va ieși cine știe ce duh? Vreți să aduceți lumânări de la biserică, sperând să vă luminați casele, cu gândul, totuși, la turneul de snooker de pe Eurosport? Sau vreți să vă luminați singuri casele, făcând curățenie în gândurile voastre și eliminând de acolo tot ceea ce nu are ca finalitate un râs bun, un chicotit sau măcar un zâmbet?<br />
<br />
Pe această întrebare, Hope vă dorește Paște fericit, iar eu vă doresc să fiți pe atât de puri, de curați în gând și de fericiți pe cât e Hope acum, după ce a mâncat și se joacă cu crocobaurul ei de pluș!<br />
<br />
Sărbători cu bine!Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-55617707052642866632019-02-17T21:12:00.000+02:002019-02-17T21:12:28.298+02:00Termopane, termopane - postarea corporatistului miop<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgEYk5_atBGFEESkqjE0x-bS3WFbWcSYFP5L-0wPFvK5BH1jWuNa2lUygRxSvWVANQ3lhBlHum-bOFkFOMqNkhuX6VB-OrdXe3tUWP8m7PCLqy8XvjFH_zgSHWqD-i6zCjFLRCU087uDP5k/s1600/termopane.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1600" data-original-width="1006" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgEYk5_atBGFEESkqjE0x-bS3WFbWcSYFP5L-0wPFvK5BH1jWuNa2lUygRxSvWVANQ3lhBlHum-bOFkFOMqNkhuX6VB-OrdXe3tUWP8m7PCLqy8XvjFH_zgSHWqD-i6zCjFLRCU087uDP5k/s400/termopane.jpg" width="251" /> </a></div>
Salutări pe 2019! Sper că, de la ultima postare încoace, ați reușit să ajungeți pe aproape de a vă găsi numele în ''Top 300''. Dacă nu, nu vă faceți griji, accept câte 10 euro de la fiecare dintre voi, până ajung milionar și o să vă spun eu cum e.<br />
<br />
Dar până să îmi fac selfie lângă Bentley, am să vă împărtășesc o altă experiență: aceea a primelor termopane.<br />
<br />
Ei bine, după cum se vede din imaginea alăturată, acuitatea mea vizuală de uliu, a trecut de la stadiul de minune a biologiei la statutul de relicvă a istoriei. Așadar, mi-am făcut prima pereche de benoacle. Nu e cine știe ce, doar -0,5, dar suficient cât să nu te salut pe stradă dacă ne vedeam. Bine, separat de faptul că pe unii încerc să vă evit, având în vedere că încă vă datorez bani sau bunuri, dar mă refer că și dacă nu voiam asta, era posibil să nu vă văd. După această primă săptămână de privit prin parbriz, am făcut un top a celor mai importante lucruri pe care trebuie să le știi dacă vei ajunge să pui vitrine ochilor:<br />
<br />
<a name='more'></a><br />
<br />
<b>1. Perioada de acomodare: </b>cu excepția cazului în care pe oftalmologul tău îl cheamă Sauron și îți dă cu bagheta magică pe la cepe, să le repare, ochelarii nu vor îndrepta totul din prima clipă. Am auzit multe discuții de la unii medici, cum că ''trebuie să vezi lipede din prima clipă''. Poate așa o trebui, dar, după cum m-am interesat (și am simțit pe pielea mea), e necesară o perioadă pentru creier, să se obișnuiască cu faptul că în câmpul vizual va avea și ramele, va avea o anumită dioptrie. Iar asta implică, în primă fază, amețeli, dureri de cap, stare de disconfort. Ajunsesem să cred că e vorba de o sarcină nedorită. Chiar mă si gândeam în câte luni sunt, ce fac cu copilul, dacă nu o să îmi repare vederea niciodată ochelarii, voi naște un copil urât și nici măcar nu voi fi capabil să văd că e urât, din moment ce nu văd. Dar apoi mi-am dat seama că nu are cum să fie vorba de o sarcină, că sunt doar gras și că amețeala e de la ochelari. Efectiv, uitasem că e imposibil din punct de vedere medical să fiu gravid...din moment ce iau pastile. Deci da, o să fie cu dureri de cap la început.<br />
<br />
<b>2. Devii daddy/mommy. Iar dacă ai tendințe de diabet, probabil și sugar. </b>Dacă în primă fază te temi că e posibil să ai un nepoțel, s-ar putea să te surprindă cum un complex oedipian e trezit în jurul tău. Fără ochelari, eram doar un bărbos chel, probabil fost recuperator. După ce mi-am accesorizat mufometrul cu o pereche de ochelari, m-am trezit că distrag de la studiul pentru treapta a doua de liceu pe, probabil, fiicele unora care s-au cunoscut când eu deja făceam operații cu radicali. Dacă îi alegi corespunzător, chiar se aplică clișeul ăla cum că pot fi accesorii determinante. Și m-am convins de asta în mall fiind, remarcând cum niște proaspete posesoare de cărți de identitate îmi aruncă aceleași priviri și zâmbete pe care le aruncam eu pieptului de pui cu legume din fața mea. Deci atașați la o ținută mai office, îți pot da aerul de sugar daddy. Însă înainte să te umfli în pene cu asta, gândește-te că tot șugăr dedi e și Dragnea. Și Irinel Columbeanu. Și Viorel Lis. Ei, te mai simți măgulit să fii considerat în categoria asta? Așa mă gândeam și eu!<br />
<br />
<b>3. Ai grijă unde te uiți!!! </b>Dacă ai ochelarii fumurii, tu poți sări peste acest pas. Asta e pentru ceilalți, cu ochelari cu lentilă transparentă. Da, știu! Nu ești învățat să porți. Ești învățat cu cei de soare, prin care nu ți se vede privirea. Ei bine, NU UITA: PRIN ĂȘTIA ȚI SE VĂD OCHII!!!! Așa că scoateți privirea din decolteul domnișoarelor. Și de la picioare și posterioare. Indiferent cât de serios vei părea, ÎȚI POATE VEDEA OCHII! Nu e ca la cei de soare, unde poți admira cât vrei, prin ăștia te vede. Din cauza faptului că simți că ai ceva pe ochi, e posibil să uiți că nu sunt de soare și să te crezi liber să te uiți. Te vede, ea și toți cei din jur. Reține asta, înainte să te holbezi și să primești vreo privire cu o grimasă dezaprobatoare.<br />
<br />
<b>4. Băuturile calde, un coșmar! </b>Odată ce ai ochelari, s-a terminat cu perioada în care îți turnai o cană mare de ceai, cafea, lapte sau ciocolată caldă și o sorbeai cât încă era fierbinte. Imediat ce vei face asta, ți se va încețoșa imediat privirea și preț de câteva clipe vei crede că e o miniorbire temporară. Apoi îți reamintești că ai ochelari. Și că s-au aburit. Cel mai aiurea e când ți se întâmplă prima dată, îi scoți, îi ștergi, îi pui înapoi și mai iei o sorbitură. Ai crede că ai învățat de prima dată despre ce e vorba. Dar nu, panica va reapărea preț de cele câteva clipe. Va fi stupid, dar cu siguranță cine are ochelari, te va înțelege.<br />
<br />
<b>5. Poziția pentru selfie/live; </b>Până acum era simplu: întorceai camera frontală, CLICK! poza, upload pe instagram, băgai descrierea din Palahniuk și așteptai cuminte, ca un cardiolog, să vină inimioarele. Sau deschideai facebook, intrai live și dădeai păreri. Ei bine, din clipa în care ai ochelari, lucrurile se schimbă! Trebuie atenție sporită la poziție, la unghi, la cum cade lumina...nu doar să nu ți se vadă coșul de pe gât, cât să nu se reflecte excranul telefonului în lentilă. Doar imaginează-ți, sprânceana ridicată, puțin botic sau poate buza mușcată, hainele alea faine de ieșit la mall, peretele ăla alb de la baie....click și...BOOOM! În ochii tăi se poate citi Huawei-ul.<br />
<br />
Cam asta ar fi după prima săptămână de purtat ochelari. Până mai adun eu niște experiențe, la voi cum e? Vă las să vă gândiți la răspuns pe melodia asta:<br />
<br />
<br />
<iframe allow="accelerometer; autoplay; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen="" frameborder="0" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/O_BB6mH8b7c" width="560"></iframe>Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4143635015765929812.post-21349578223275243762018-09-24T00:58:00.001+03:002018-09-24T00:58:58.029+03:00''Corn la 2,50, tasta 12''<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgKOUpO0fBdemuE4TfzVIO9cx8pcIER6eWOpy1Ukc4Rwt6DeI-MyU1jslYLOb6jIM0X-UghBpMh-hD0COE1cr3jPJHpk8-UPN0um737e994r7YiEQIl8kQcM6zQ-8Nxo_gleIuA4UOarmJf/s1600/AdobeStock_98306174-1024x683.jpeg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="683" data-original-width="1024" height="266" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgKOUpO0fBdemuE4TfzVIO9cx8pcIER6eWOpy1Ukc4Rwt6DeI-MyU1jslYLOb6jIM0X-UghBpMh-hD0COE1cr3jPJHpk8-UPN0um737e994r7YiEQIl8kQcM6zQ-8Nxo_gleIuA4UOarmJf/s400/AdobeStock_98306174-1024x683.jpeg" width="400" /></a></div>
De ceva vreme, profit de binecuvântarea malignă dată de sateliți pentru a-mi plimba nervii, răbdarea și atenția prin diverse colțișoare ale sferei în acest stat unic pe glob, rețeaua de internet, pentru a face cunoștință cu culturile specifice ale fiecărui arc de cerc. Încă de la începutul călătoriei, am încercat un puternic gust de mizantropie, contestat vehement de sentimentul de empatie și curiozitate. În sinea mea, se duce o dezbatere desprinsă parcă din Forum Magnum, diferența fiind că emisferele cerebrale joacă rolul Capitolinei și a Palatinei între care este situat acesta. Evident, mă agită. Mă enervează. Dar mă și îndrumă spre mai departe. E un fel de benzină pentru automobile în anii '70, un combustibil atât de distrugător, dar totuși, singura formă de a le pune în mișcare. Concluziile? Cred că sunt mai previzibile ca un meci de fotbal între România-Brazilia sau prestația unei cântărețe cu vocea modificată în studio, rămasă live, cu un taraf clasic.<br />
<a name='more'></a> Există o tendință de globalizare, da! Eu știu asta, tu știi asta, toți știm asta. Ba chiar, visam la asta prin adolescență, ținându-l în căști pe John Lenon, care mă punea să îmi imaginez cum ar fi să fim toți o singură țară, un singur popor, un singur argument, fiecare diferit de la natură, o unitate în diversitate. Ei bine, se pare că Chapman nu l-a împușcat doar pe Lenon. Probabil că atât de mult a iubit el ideea asta, încât a preferat să o ia cu el. Pentru că rezultatul e altul! Se impune nota globalistă prin uciderea eticii și a moralității, execuție bazată pe sentința ''e simplă relativitate, care dezbină''. Se încearcă o eradicare a oricărei forme de asceză individuală autoimpusă. Evident, niciodată statul sau societatea nu trebuie să intervină în stilul de viață al cuiva, impunând restricții sau limitări, decât în momentul în care individul atentează la integritatea statului sau al societății. Totuși, acum acest lucru se întâmplă cu o îndârjenie spasmotică. Însă...nu în sensul în care ne așteptăm. Nu există agresori și agresați, ci combatanți. Primii dintre ei sunt conservatorii extremiști. Aceia care se supun unui set de reguli predefinite și impun un set de reguli predefinine tuturor. Istoria are o multitudine de exemple, de la Inchiziție la comunism. Ei bine, alternativa este la fel de dureroasă și de cancerigenă din punct de vedere psihologic, emoțional, spiritual sau chiar fizic.<br />
<br />
Această ''alternativă'' susține că doar prin anularea a tot ceea ce are legătură cu trecutul putem trece la nivelul evolutiv. De fapt, nu susține, ci încearcă să impună asta. E adevărat, nu oficial, asemeni primei tabere de conservatori. O fac într-un mod nou. La fel de toxic. Ideea de la care pleacă noua tabără, e un fel de normalizare a libertinajului. Doar că a libertinajului bazat pe consumerism și self distruction. De la substanțe care induc ''stări de bine'', la sfidare a esteticii clasicului. Ceea ce e perfect normal, dacă nu s-ar preta la agresiunea oricărei persoane care NU dorește să acceadă la acest curent.<br />
<br />
În ziua de azi, să optezi să te supui ascezei, să ai un set de principii etice și estetice care nu sunt în conformitate cu noutatea, să alegi limpezimea în locul abstractului, să optezi pentru liniștea minții în detrimentrul andrenalinei, să înțelegi că nu e importantă gloria, ci fericirea, devii ținta unor atacuri mișelești exact de la cei care acuză atacurile mișelești ale conservatorilor. Tendința generală este de eradicare a orice poate fi definit ca principialitate personală. Planul personal, gândirea independentă, răspunsul propriu la stimuli externi, toate acestea te fac să fii ''o piedică în calea progresului''. Progres care nu face altceva decât să elibereze viciile și carențele coportamentale de sub jugul eticii și al esteticii psiho-sociale.. ''E ok să faci tot ce vrei'' a devenit de mult ''Ești o victimă a sistemului că nu faci tot ce vrei''. Desigur, strigate din gura unor victime ale sistemului nou, ce se vrea opoziția primului.<br />
<br />
Ce văd, în definitiv? O armată de zombie ce se luptă cu una de roboți. Nu, nu mă deranjează LGBT, mă deranjează paradele oricărui grup de indivizi, care fac publice preferințe ce țin de intimitate. Nu mă deranjează deloc existența bisericilor, mă deranjează transformarea lor în business. Nu îmi pasă de legalizarea ierbii, nu consum, nu mă privește, nu susțin legalizarea ei, nu consider că e mai dăunătoare ca gudronul. Nu mă deranjează că unii simt nevoia să o fumeze, dar mă deranjează când poliția este înjurată că face arestări în rândul fumătorilor. Ai ales să faci ceva ilegal, te aștepți la represalii. Nu mă interesează relațiile serioase, cred doar în abstinență sau în poligamie, însă înșelatul începe de la un simplu sărut cu altă persoană. Și descrierile pot continua, fără a avea rol de adevăr absolut, ci doar de ''ADEVĂRUL MEU''. Acest accent pus pe persoana I este ceea ce deranjează cu adevărat. Pentru că, da, din punctul meu de vedere, eu nu am obligația de a-mi forma crezurile după societate, ci doar de a nu i le impune ei pe ale mele. Ba, chiar nici să i le prezint nu trebuie. Decât dacă vreau! (după cum probabil ai observat, pentru exemple am folosit persoana I, deși puteam folosi foarte bine orice altă persoană) Cred enorm în spațiu personal, în lucruri făcute după cum îți sunt dictate de minte și inimă, cred într-o moralitate personală, care îmi dă dreptul să împart oamenii în ''OK'' și ''NOK'' după standarde proprii.<br />
<br />
În tot acest timp, ceilalți au grijă să îmi arate prețurile lucrurilor care îi definesc. Asemeni unui tonomat cu mâncare, dintr-o corporație.<br />
<br />
''Nota, vă rog''Proprianalizahttp://www.blogger.com/profile/02870200136182647693noreply@blogger.com0