Hemoragii verbale

 ''Bă, tu cine naiba mai ești? Te uiți la mine de parcă aștepți ca în reflexia ochilor ăstora seci și lipsiți de vitalitate să găsești răspunsuri pe care te temi să le cauți la sursă. E greu să faci un rapel până în sine și să începi să strângi probe. Normal, îți e frică de întuneric. Iar în sinea ta e atât de mult întuneric și atât de multă gheață și un crivăț care crapă carnea pe tine. Puteai înghiți orice anotimp, orice loc, orice poate fi definit sau chiar poate trece de ce mărginesc constantele spațiu-timp. Dar tu ai ales să înghiți calotele polare. În timpul iernii, a nopții polare. Ai înghițit tundrele friguroase și aride. Iar dacă cineva încerca să planteze un pom, aveai grijă să înghețe semințele. Dacă se montau felinare, aveai grijă să le fure crivățul firava pâlpâire. Nu voiai ca cineva să ajungă să debarce acolo și să îți planteze ciulini și alte plante otrăvitoare. Așa că ai ucis orice șansă să mai fie vegetație acolo. Și acum...ce faci? 

Omagiu

 Deja au trecut 7 ani. Pot spune un fel de "7 ani de acasă", doar că educația pe care a trebuit să mi-o însușesc între timp a fost că de 7 ani nu mai am cui să mă adresez cu "tataie". 

 

Biscuiți de ceară

 

"Wow, scrii frumos! Îți alegi bine cuvintele, ai un fel anume de a te exprima în scris". Aud asta încă din școala generală. Mi s-a spus asta atât de des, încât începusem să cred și eu asta. Ușor-ușor, a devenit refugiu, apoi stil de viață. Sursă de a nu irosi banii la psihologi. Și totuși, de ce și pentru ce?

Steaua Nordului

Nimic nu mă încântă mai tare decât aroma proaspătă a refluxului gastric matinal, provocat de încă o noapte pierdută. Pentru cei mai mulți, o noapte pierdută înseamnă ficat mărit, cearcăne, indispoziție. Pentru mine, este o "vizită" în subconștientul meu. E oglinda aia pe care nu am apucat să pun abțibilduri, să pară mai color. Nu e nici poza aia făcută cu aplicația cu filtre. E pur și simplu o oglindă cristalină, în care se oglindește înfățișarea Întregului, a tot ceea ce ești de fapt.

Fracturi de caracter

 E ora la care unii se trezesc. Alții se culcă. Eu nici nu am dormit, nici nu urmează să o fac. "Iar te neglijezi? O să mori tânăr" - îmi răsună deja asta în cap. Nu am ce face. Nevoi primare mă țin treaz. Nevoia de a scrie, în cazul meu. De a descâlci, la un pahar de whisky, toate gândurile astea scrise parcă în rune egiptene. Și totuși, după ce ți-a mai dat câteva uppercut-uri la ficat procesul tău creator, mai înșiri și textul ăsta pe blog. Oricum, pentru restul ești fie un glumeț de facebook, fie un imatur care nu își vede prioritățile. În loc să faci bani, îți faci gânduri. Și vorbești cu tine la persoana a treia, doar-doar nu o părea monolog.

Purici

Umbra cafelelor de amiază târzie au apus de mult sub efectul crâncen și neiertător al plictiselii cronice. E aproape de nivel cuantic felul în care un oraș în care colcăie viața până la nivelul în care nu mai au loc unii de alții, zace apatic într-o moarte clinică, ținut în viață doar de aparate. Aparate dintre cele mai diverse. Unele poziționate la cam orice colț de stradă, se hrănesc cu iluziile și remunerațiile naivilor care vânează o aliniere de cireșe pentru a le ieși măcar jumate din banii pe care i-au pierdut până acum. Ecrane mari, mai mult sau mai puțin plate, care arată la capătul celălalt al sticlei o mână de oameni îmbrăcați în costume cât juma' de ''minim pă economie'', vorbesc unora mai bătrâni de mișcări și reforme.