Acum te temi să cobori să culegi răspunsurile de care ai avea nevoie, pentru că e prea frig, prea întuneric și că, oricum, nu vei găsi nimic interesant acolo. Și știi ce? Poate că nici nu ai avea ce găsi. Poate că ar fi greșit să cauți răspunsuri sub gheață și pustiu când însăși gheața poate e problema. Dar cum să înveți tu să trăiești fără ea, nu? Cum să permiți tu să ți se perturbe sunetul funebru de vânt rece trecut prin pustiu de o adirere ușoară de vând printre crengile unui pom fructifer plin de roade?
Uneori îmi inspiri o formă dubioasă de hibrid între un Isus masochist și un Diavol justițiar. Îți întinzi singur ispite în Grădia Ghetsimani, pentru ca apoi tot tu să le cedezi și apoi singur să mergi în fața lui Ana și Caiafa, să îi rogi să te bată în cuie, să urci Golgota cu crucea în spate, plângând că parcă sentința e prea dură, dar că, totuși, o meriți. Nu am văzut un om care să fie mai mare dușmanan al propriei fericiri.
Știi ce e mai trist? Cândva o făceai pentru că încercai să dai un sens infimei tale existențe, te regăseai în tot ceea ce e mai toxic. De aia ai fost, pe rând, un impostor care alegea să îi facă pe ceilalți să creadă că e un viitor intelectual veridic. Când te prindea atât de bine mantia imbecilului, pe care nu ezitai să o îmbraci când contextul îți era favorabil. Totuși, acceptai să pari unul, deși nu erai deloc un imbecil notoriu. Îți dai seama de nivelul imposturii tale? Nici un imbecil veridic nu ai fost, decât, poate, sporadic.
Apoi un fariseu. Unul care reușise să se păcălească o vreme că dacă fuge de realitatea cotidiană, de incapacitățile unei vieți active, de oameni și de ideile lor, o face nu dintr-o slăbiciune poate nativă și o însingurare care îi oferea maximum de confort din care nu dorea să iasă, ci dintr-o nobilă asceză. Nu erai un cretin neintegrabil, ci un nobil ascet.
Dar ce să vezi, martirule fără cauză? Mirosul de mir și de tămâie s-a schimbat cu alcoolul ieftin și izul vomitiv de tutun și odorizant de bordel. Nu e loc de alți dumnezei dacă îl ai pe Bachus. Și tot tu priveai cu jind la inocența copilului ascetic pe care l-ai asasinat prin bodegi și case de toleranță, tot tu căutai din priviri salvarea, doar ca să o refuzi când se apropia razant de tine.
Vezi tu, viața ta e ca o lamă de briceag ce fulgeră peste o arteră de la un braț, secționând-o și lăsând valuri de sânge cu iz de petrol să țâșnească pe un așternut alb imaculat. Doar că artera e de la brațul deja paralizat, fără terminații nervoase. Tu nu simți durerea. Fiind atât de preocupat să planifici văruirea tavanului, nu observi nici cearșaful cândva alb cum se scufundă într-un roșu mortuar. Nu simți durerea, însă colapsul e aproape. Fiecare picătură de sânge scurs din arteră e încă o secundă în minus în lupta asta contracronometru pe care o ai pentru a pune naibii o compresă și a închide secțiunea aceea.
Te vei trezi când schimbul dintre tine și așternut va fi complet, el va deveni roșu ca vitalitatea ta, iar tu îi vei prelua albul imaculat, care se va întipări cadaveric pe chipul tău. Cunoscându-te, știu că vei considera că ai fost din nou supus unei condiții de geniu neînțeles, lăsând ca tot ceea ce te ținea viu să se scurgă din tine. Dar cel mai tare mă tem că poate se va scurge fix atunci și ultimul dram de arogantă ignoranță și vei spune cu ultimele puteri, prima dată în viață, sincer DACĂ NU AR FI PREA TÂRZIU...
Doar că atunci va fi. Și vei simți din plin regretul. Și vei înțelege că nu era o secțiune prea gravă și era suficient un plasture să oprească sângerarea. Un amărât de plasture''.
Și alte rahaturi pe care mi le tot îndrugă prostul ăla din oglinda din baie. Care mi-a dedicat asta:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu