Mahmurelile beției gândului

 Atunci când oamenii aud că scriu, confundă capacitatea-mi profanatorie de a-mi săpa în suflet și minte pentru a da un spațiu vocii din mine cu vreo străfulgerare de har sau cu profunzimea emoțională. N-am fost niciodată un sentimental. Un nostalgic? Da. Un visător? Uneori. Un sentimental? Aproape deloc. Ba, dimpotrivă, mă poticneam ca un cârd de mașini, pe un bulevard aglomerat, la o oră de vârf, când se lăsa pe mijlocul bulevardului o barieră și trecea un tren marfar, lung și greoi, lent și ruginit. Dar azi...

Haide!

 Când eram mic, simțeam un mix de tristețe și melancolie odată cu prima zi de toamnă. Un cocktail de emoții pe care firea mea, mai degrabă rudimentară și sălbatică în ceea ce înseamnă procesarea lor, se împiedica. Mereu vara mi s-a părut ca un chef de Revelion. Iar toamna e acea liniște de 1 ianuarie ce domnește peste oraș. Dacă vara e iubita aia pasională, care mă ia de mână și mă duce acolo unde toată lumea ne poate vedea, toamna e amanta discretă. Cea cu care ieși în parc atunci când nu e nimeni acolo, pe care o săruți în spațiul întunecat dintre două felinare, departe de ochii curioșilor. 

 Dacă vara o simți în fierbințeala pielii și în pulsul crescut de trăiri, toamna o simți în oboseala de pe pleoape. Toamna te invită la plimbări lungi și somn devreme. 

Monogamie

 

    - Iartă-mă că te sun iar, dar...

    - Ai băut? 

    - Nu. Bine, doar puțin. Vreo 3 sticle de nostalgie. Nu voiam. Doar că încercam să dorm, iar felinarul din față îmi ciocănea în geam și mi-a amintit de...

    - EȘTI INCREDIBIL ȘTEFAN! Chiar nu vrei să te oprești? Crezi că cea cu care împarți patul și lângă care te vei trezi dimineață, va fi fericită că mă suni? Serios...

    - Nu mă face fericit. 

    - Ți-a adus stabilitate. Echilibru. Motivație. Putere. Cea de dinaintea ei ți-a oferit senzații. Emoții profunde. Curiozități. Plăceri și impulsuri. Eu nu ți-am oferit decât...

    - Decât puritate. Nebunie, joacă, energie. 

Lanțuri

    Pare că cineva a transformat timpul în apă, iar apa aceea în cascadă, fiecare picătură fiind încă o secundă din viața ta. Rapiditatea cu care răsăritul și apusul se leagă devine tenebros. Azi a fost o altă zi din care nu ai ști să indici cu degetul ce a fost. Intri în aceeași scară, din aceeași cutie de beton uriașă, te întâlnești cu același vecin pe care l-ai văzut și când ai plecat. Tot în fața ușii sale de pe palier, cu aceleași haine, părând cu fumează aceeași țigară. Parcă timpul ar fi stat în loc pentru el. Deschizi ușa și te lovește același sentiment de sec. Aceași adidași, în același loc unde i-ai lăsat dimineață, așteaptă cuminți să îi abandonezi și pe cei din picioare lângă ei. Aceiași blugi, de pe același scaun pare că te privesc acuzator. Deschizi un televizor pentru fundal sonor pe continuarea aceluiași podcast, deloc interesant, dar de care te folosești pentru a adormi noaptea. O altă zi în care ai evitat să te vezi cu alte persoane, decât amici de conjunctură cu care doar faci glume, râdeți și practic vă alimentați unii altora aviditatea de endorfine. Fix asta îți place la ei: nu au cenzură, nu caută să impresioneze, nu se atașează emoțional de prietenia voastră de conjunctură: sunt doar o adunătură de străini, de a căror rol episodic ai nevoie ca de o mână de sare în mâncare, pentru un strop de gust.