Dragul meu copil

 Știu că tu nu exiști fizic. Poate ești undeva, în astral, proiecție a iubirii și rod al unui viitor incert. Dar, totuși, îți scriu asta. Acum, într-un context în care toți se întreabă când o să apari, de parcă datoria revanșei o am în fața lor, nu în fața morții. Lor nu le răspund. Îți voi răspunde ție.

 Dragul meu copil, iartă-l pe tati, dar o să trebuiască să mai aștepți. Mult. Unii spun că planeta e prea plină și facem mult rău, noi, oamenii. Nu neg. Însă dacă aș ști că pentru binele celor dragi ar trebui să dispară toate celelalte vietăți de pe planetă, tati ar pocni din deget instant, până nu ar mai rămâne decât cei dragi. Deci nu ăsta e motivul pentru care nu e cazul să te aștept. 

 Știi, dragul meu copil, ce îmi doresc de la tine? Vreau să ai o alimentație echilibrată. Să îți iei nutrienții din alimentație, pentru a te dezvolta armonios. Dar cum te învețe asta tati, când el e un hedonist de aproape 30 de ani, căzut pradă unei adicții de zahăr, care îi ruinează ușor-ușor sistemul digestiv, nervos și circulator, până într-acolo încât a ajuns să bage pastile de stomac? 

 Apoi, tati vrea de la tine să trăiești armonios, să ai grijă de sănătatea ta mentală. Dar tati e plecat cam 16 ore pe zi, e dependent de tehnologie și dulciuri, doarme sub 6 ore de cele mai multe ori și asta îi dă niște probleme cu nervii și stări depresive. Cum ai putea învăța asta de la mine? 

 Tati e un hedonist. Un bărbat egoist și obsedat de confort și plăcere. Dacă vii pe lume, îl vei priva pe tati de plăcerile și excesul de ego de care are nevoie ca să simtă că are viață, nu doar puls. Asta îmi va crea frustrări. Și nu meriți să vii pe lume pentru a genera frustrări, ci pentru a genera bucurie.

 Tati vrea să te ferească de traume. Dar tati are probleme cu nervii. Țipă mult, înjură. Așa se descarcă el. Apoi, tati nu e un petrecăreț, dar îi place uneori să uite de el. Tati nu vrea să îl vezi când lichiorul i-a pus stăpânire pe genunchi si adoarme la baie ca să nu verse. Niciun copil din lume nu merită să îi mânjești universul roz, de vată de zahăr, cu imaginea unui părinte, a unui erou care înjură sau care e invadat de alcool. Dar tati ăsta e, momentan.

 Tati vrea să vii când nu va mai simți nevoia să fie așa. Tati vrea ca atunci când vii, să o privești pe mami și să vezi cea mai fericită femeie din lume. Dacă ești băiat, să nu accepți vreodată să faci o fată mai puțin fericită de atât. Dacă ești fată, să nu accepți să te facă cineva mai puțin fericită de atât. Momentan, tati e încă bădăran, grobian și ignorant. Nu ar ști să te învețe asta.

 Tati ar mai visa la o carieră și ceva locuri de văzut. Tati îți dorește să lupți pentru visele tale. Dar cum o să o faci, dacă tati nu a făcut-o și apoi, plin de frustrări va da vina pe tine pentru asta?

 Așadar, tati încheie cu o rugăminte: nu mai asculta la ce zic ceilalți, referitor la când ar trebui să apari. Doar...așteaptă. Așteaptă să vezi dacă tati va fi omul în familia căruia să te naști. Dacă nu, nu te obosi să vii...cel mai mare rău nu ar fi să "nu te fac", ci să te fac când nu voi fi pregătit 100% pentru tine. 

 Știu, o să spui că poate îmi iubesc slăbiciunie mele. Dar, dragul meu copil, dacă încă nu sunt pregătit să renunț la ele, e fix semnul că te iubesc când nu vreau să renunț forțat. Nu trebuie să vii ca să generezi schimbări. Ci să vii când schimbările vor fi apărut deja. Dacă nu vor apărea, cel mai mare bine pe care ți-l pot face este să te las acolo, în astral, în imaterial. Pentru că, dragul meu copil, venirea ta nu este un țel sau o misiune. Însă formarea ta după ceea ce vei veni, da. Fericirea și armonia în care te vei forma țin de mine, eu trebuie să fiu providerul tău. Dar așa cum nu poți pilota un avion fără a avea abilitățile și resursele necesare, nici să formezi un nou caracter nu poți. Nu toți putem fi piloți. Și nu toți putem fi chirurgi. Decât să urci la manșă și la jumătatea decolării să realizezi că nu asta vrei, mai bine nu urca la manșă. Dacă după ce ai deschis pacientul pentru o operație pe cord realizezi că nu poți face asta, mai bine nu face operația. Să fii părinte înseamnă să ai o viață în mâini, pe care să o modelezi cu răbdare și iubire. Până nu o să o poți modela, nu o lua în mâini. De asta, dragul meu copil, permite-mi să mă asigur că pot să te modelez așa cum ai nevoie. Dacă nu pot face asta, rămâi, te rog, proiecție pe buzele nesimțiților care au pretenția să prinzi formă materială, ignorând fericirea de care te-aș putea priva din incompetență. Asta e dovada de iubire pe care ți-o pot arăta. 

 Semnat: un hedonist care îți vrea binele și care nu te va aduce pe lume până nu va ști că va putea da 102% fără regrete pentru tine.

Doliul oglinzii

 Trebuie să le mulțumesc din suflet jaluzeleleor mate, care asemeni unor arcași din vechime, stau pe meterezele castelului de ego construit în apartament și opresc eroic razele unui Soare abuziv și îmbâcsit de pozitivism, ce încerca să forțeze intrarea, vărsându-si mizerabil lumina pe covorul meu, spre deliciul prafului, care ar dansa aproape ludic deasupra petei calde. 

 În liniștea mormântală, tăiată doar de limba ceasului ce anunța trecerea unor secunde tot mai lungi, întunericul se cuibărea în fiecare cotlon al casei, făcându-mă, la adăpostul său, să îmi lepăd masca omului fericit de pe chipul aproape stins, ce a jucat rolul unui șevalet trecerii timpului, a stresului și a nefericirii constante. Da, bucuria este mai iluzorie ca gândul că ești un bun dansator, când aburii bahici ți-au pus la adăpost simțul penibilului. 

"Da' ce-ai, mă?!", răsună orice voce a oricărui personaj cu valoare episodică. "Nimic", va răsuna răspunsul asemeni unei manele vechi dintr-un BMW a cărui vârstă, serie de șasiu și kilometri, asemeni îndemnului din cântec, sunt fără număr, la un semafor central, într-o duminică: complet antipatic și profund caraghios, dar neaoș.

 Știu, fur câte o felie de pâine unui psiholog când aleg să mă tratez "homeopat", vărsându-mi dejecțiile emoționale aici, alegându-mă doar cu maximum 3 cititori, niciun sfat, ci poate doar 3 sudalme despre cum saltimbancul vorbelor jonglează iar cu cuvinte pe o foaie virtuală, venind cu nimic nou, doar cu o spovedanie stinsă despre depresiile ascunse ale unui cabotin ce nu ia niciodată nimic în serios, plângându-se că e tratat identic.

 Profit de întuneric să îmi privesc chipul în oglindă. Scufundat în noapte, nu îmi pot vedea cearcănele, fața căzută, ochii în care nu mai e nici urmă de sclipire, imperfecțiunile care îmi amintesc că nici norocul de a fi născut sub zodia lui Adonis nu mi-a fost hărăzit. De fapt, nici măcar chip nu e. E doar o umbră. Atunci când oglinda poartă doliu, am norocul de a admira umbra sub care trăiesc. Care îmi ascunde idealurile și accentuează fricile. Văd în oglindă umbra, aceeași umbră care mi-a preluat trăsăturile și le-a stins orice urmă de strălucire. Cea mai sinceră entitate cu care am contact. Îngerii metamorfozați în oameni au venit doar să mă iubească, sperând să mă salveze. Demonii metamorfozați în oameni vor doar să mă facă să cedez, să mă arunc pradă naturii brute, căreia încerc să mă opun. Zânele și ciclopii fie zboară, fie sunt prea sus, nu au cum să vadă pe pământ, iar gnomii și oamenii cârtiță sunt mult prea afundați în bezna neagră a pământului pentru a putea ridica puțin capul și a vedea mai sus de ei. Umbra, în schimb...are grijă să îmi preia chipul în întuneric pentru a-mi arăta cum sunt de fapt. Umbra iese din străfundul sufletului meu, asemeni unui miner dintr-o mină de cărbune, mă învăluie în întuneric și îmi ascunde imperfecțiunile sub acel machiaj funebru. Îmi amintește de mediocritatea mea, îmi arată lipsa oricărei scântei din ochi, universul deșertificat al viselor, fosta mare cucerită de pirații fricilor mele, transformată în Valea Coșmarurilor. Mă întreabă din priviri ce vreau și îi spun că vreau liniște. Dar nu liniștea asta, ca un vuiet de sirenă captivă, blestemând marinarii, asta în care totul e contra mea și pe talerul vinovăției se pun tot mai multe greutăți. Ci acea liniște care face ca totul să tacă. Să se spargă de dinți înainte de a părăsi gura. În care nici ecoul nu va îndrăzni să iasă. Sau măcar acea liniște în care nu îi mai aud. Dar nu poate. Tot ce poate e să mă privească din oglină, cu ochi stinși și lipsiți de încurajări sau speranțe. Doar cu garanția că ori de câte ori vreau o cură de adevăr, va fi acolo. Ori de câte ori oglinda va purta doliu.

Eren Yeager

''Nu e nimic în neregulă în a nu fi special''. Mi-a venit în minte această replică din primul episod al animeului, prima descriere reală a protagonistului. Mi-a răsunat în minte ca o orchestră simfonică ce nu acoperă, ci doar completează cu precizie chirurgicală un taraf afon și anos, alcătuit din adunătura de fier și beton ce se întinde în jurul Dâmboviței. Tot cu precizie chirurgicală călcam norișorii gri, prăfuiți și plini de gropi ai acestui Eden al păcătoșilor, unde clădiri de birouri cu leduri multicolore conviețuiesc cu graffuri și locuințe improvizate tip mahala, sub patronajul spiritual al Sfântului Kitsch. Și apropo de kitsch, după mai bine de un an, în ton cu aerul de film de duzină sârbesc, cu fundal de turbo folk,  scriu iar.

Forțat, greoi, tărăgănat și împopoțonat ca un camion de Pakistan (mulțumesc E-an-na de comparație), scriu de parcă n-am scris vreodată. Sau de parcă am scris deja tot. Se vede că nu mă mai influențează nimic. Nici alcoolul, nici privarea de somn, nici măcar acidul de baterie pe care îl simțeam în aorte din cauza frustrărilor. Nu prea mai beau. Și am și dormit vreo 4 ore. Și nici vreo tristețe nu mă mai copleșește. 

Le-am lăsat, acum coexistăm. Ele cer, eu le ignor. Ele vorbesc, eu nu le aud. Au tăcut. Ceea ce e grav din punct de vedere creativ. Mi-au mâncat și ultima picătură de autenticitate, mi-au luat abilitatea de a așterne pe o coală virtuală gânduri. De a avea ceva de spus. M-au golit, dar fără a ști unde au deversat Styxul din mine, de care mă foloseam pentru a mai pune un vers pe foaie sau un gând pe blog de care să fiu mulțumit. Aparent, a fost deversat pe oamenii din jur, pe răutăți gratuite, pe venin pus sub forma unor glume, în certuri. Practic, nu mai sunt un cocalar al erudismului disimulat prin vocabular strălucitor, dar captiv în banalitatea semantică, un gropar al bunului simț literar, un crâșmar alcoolic al beției slovelor. Sau dacă sunt, cel mult prepar o poșircă mai ordinară decât de obicei. 

Simt cum îmi piere făclia de lumină artificială, cu care reușeam să mă păcălesc că pot mima genialitatea lirică. Și mă mint cu ideea că...''nu e nimic în neregulă să nu fii special''. Și asta e de ajuns să scoată la atac titanul tiran din mine. Egoul meu, o fiară ce nu se sfiește să incendieze întreg pământul pentru a mă proteja, mârâie deja cu spume. Îi văd fiecare parte a musculaturii în convulsii puternice, privirea în care se citește o furie ca lava, gata să erupă și să transforme totul într-un Pompei. Încerc să îl mint că poate peste ceva timp, când biciul critic al sindromului impostorului va lua o pauză din a mă pedepsi, voi reuși să recitesc acest derapaj de la ordinea perfect disimulată și nu îl voi mai încadra la maculatură ieftină, așa cum fac în timp ce tocmai scriu.

''Omoară-l, nu e prietenul tău!'' - n-am zis niciodată că ar fi. E protectorul meu. Mă apără pe mine de mine, pe mine de ceilalți, pe mine de el uneori. E cea mai evoluată și puternică extensie a mea. E metamorfoza a tot ceea ce n-am reușit să utilizez în scopuri utile. Unii încă îmi spun că poate după ce moare, toată energia lui va fi redistribuită spre celelalte părți. Poate. Dar cine să îl omoare când el e cel mai puternic?

El însuși. Am încercat să îl fac să se omoare. Ori de câte ori eșua, se înfuria mai rău și devenea și mai puternic. Uneori, nici nu cred că vreau să moară. O fi toxic, dar mă ține în siguranță.  Fără el, aș ajunge la destinații pe care nu le pot atinge. Dar fără el, mă expun pericolelor ce mă așteaptă până acolo. Și din păcate sau din fericire, nu am genă de martir. Eroismul e utopic. Nu am nebunia frumoasă a celui care bea 3 găleți de amar doar pentru o linguriță de dulce. Ci mai degrabă, aleg să nu mănânc dulce. 

Da, e slăbiciune. Iar eu văd slăbiciunea ca defect. Sau poate el o vede așa, dar îmi convine. Da, poate că fără el aș avea ocazia să aflu cât de sus pot zbura, dar știind că nu va fi prea sus, aleg să nu testez. Știu, știu. E nevoie de efort constant pentru ca aripile să se dezvolte. Dar Păcatul Lenei, cel care mă guvernează, mă face să aleg bula de siguranță dată de titan.

Da, e scabros și aproape morbid ca în traselul viață - moarte să alegi non viața, așteptând în bula ta momentul în care Il Separatio va veni să te invite acolo unde întunericul și lumina se despart și se unesc concomitent. 

Poate e un stil de viață. Sau doar un pasaj rece, într-o vară anostă, în așteptarea unei toamne când singurătățile demonilor interior își găsesc mormântul în apatia momentului de liniște și conformare, a mahmurelii spirituale dată de frumosul anotimp.

Deși sunt mereu aici, mereu sunt pleacat definitiv.