Pare că cineva a transformat timpul în apă, iar apa aceea în cascadă, fiecare picătură fiind încă o secundă din viața ta. Rapiditatea cu care răsăritul și apusul se leagă devine tenebros. Azi a fost o altă zi din care nu ai ști să indici cu degetul ce a fost. Intri în aceeași scară, din aceeași cutie de beton uriașă, te întâlnești cu același vecin pe care l-ai văzut și când ai plecat. Tot în fața ușii sale de pe palier, cu aceleași haine, părând cu fumează aceeași țigară. Parcă timpul ar fi stat în loc pentru el. Deschizi ușa și te lovește același sentiment de sec. Aceași adidași, în același loc unde i-ai lăsat dimineață, așteaptă cuminți să îi abandonezi și pe cei din picioare lângă ei. Aceiași blugi, de pe același scaun pare că te privesc acuzator. Deschizi un televizor pentru fundal sonor pe continuarea aceluiași podcast, deloc interesant, dar de care te folosești pentru a adormi noaptea. O altă zi în care ai evitat să te vezi cu alte persoane, decât amici de conjunctură cu care doar faci glume, râdeți și practic vă alimentați unii altora aviditatea de endorfine. Fix asta îți place la ei: nu au cenzură, nu caută să impresioneze, nu se atașează emoțional de prietenia voastră de conjunctură: sunt doar o adunătură de străini, de a căror rol episodic ai nevoie ca de o mână de sare în mâncare, pentru un strop de gust.
