sâmbătă, 17 februarie 2024

Roșcata de pe Tumblr și „Metroromanța”


  Dacă de obicei, postările mele sunt emoții sau stări descrise prin diverse procedee artistice, postarea asta va fi diferită. Nu are nimic criptic, nimic artistic. Este doar o relatare despre ceva ce s-a întâmplat de mult, este ceva ce aș fi scris în jurnalul meu intim, doar că făcut public într-o perioadă în care telefonul îmi sună sau bâzâie nonstop.

joi, 15 februarie 2024

Noneseu - Monologul lui Pierdevară și amicul imaginar

 

„-Pune, te rog, niște gheață în pahar.

- Sigur. Dar ce vrei să bei?

- Absolut nimic. Vreau să vorbim.

- Nu înțeleg...

- Vreau să stăm la un pahar de vorbă. Și să fie o discuție la rece.

-....mda. Ăsta se vrea sarcasm sau sclipire de genialitate, când încerci, fără succes o alegorie?

- M-am dedublat iarăși în scris, ca să dau glas ideilor care astăzi au început să zgârâie ușa tăcerii a dorință de afară. Chiar crezi că m-am dus atât de departe încât să înțeleg nuanța a ceea ce am vrut să spun prin asta? N-am idee. Mi-a plăcut când mi-a venit în minte. Pentru o secundă, mi-a părut deep. Apoi, din contră, mi-a părut foarte corny și mi-a venit să râd. Probabil e profunzime pentru cine n-a cunoscut profunzimea și umor pentru cine n-a cunoscut umorul, habar n-am.

vineri, 2 februarie 2024

Vis - vivid

 

     Atitudinea de nonșalanță atât de caracteristică mie are momentele ei când pălește. Sub efectul oboselii fizice, psihice sau emoționale, uneori îmi mai cad barierele mentale și încep să simt. Să mă las copleștit. Și în momentele alea, tot ceea ce vreau este să dispar doar un pic. 

     Ochii aproape stinși sunt atât de bine asortați unor pași ce zgârâie asfaltul acoperit de gheață, exact ca pojghița de tristețe care acoperă ca un giulgiu cadavericul verb a fi, conjugat doar la persoana I. Sunt sătul, agasat, enervat. Mă târâi spre locul unde dorm și pe care adresa din buletin îl descrie ca fiind domiciliu. Pentru că azi îmi e greu să îi spun ”acasă”. Mă simt ca un apatrid în orice țară de adopție indiferent unde aș fi: un adoptat temporar, ce pare că își caută locul. Fără stare și fără vreo urmă de statornicie.

    Deschid ușa și intru. Ghiozdanul cade, ca toate măștile sociale pe care bunul simț și legea mă obligă să le port zi de zi. Ele se fac țăndări, ghiozdanul încă nu. Sătul de tot, cedez și mă îndrept spre pat. Văd pe marginea lui ursulețul din copilărie. O jucărie peste care au trecut 30 de ani cu aceeași lejeritate cu care au trecut și peste mine. Iau ursul în brațe, închid ochii și îmi jur să nu îi mai deschid până nu voi fi fericit. Cică dacă îți dorești destul de tare, se întâmplă. Toată energia vitală o folosesc pentru a scăpa de orice e rău. Vreau doar să fiu fericit!

sâmbătă, 2 decembrie 2023

Scaramouche

 

    Acum vreo 11 ani pe vremea asta, mă întorceam de la primul meu date. Făcusem naveta până la dracu'-n praznic pentru o necunoscută de pe mess, de care credeam că sunt îndrăgostit, doar pentru că părea că mă înțelege. Aveam 19 ani și aveam lacrimi în ochi după ce am avut primul meu sărut. Eram atât de naiv, (hai, fie, prostănac de-a dreptul, urlă dârlăul din mine, îmbătat de testosteron) încât credeam că rezolvarea tuturor ecuațiilor cu atât de multe necunoscute, care devenise viața mea în ultimii ani, era puștoaica aia roșcată, cu sensibilitatea ei și tot tumultul de emoții pe care îl simțea ea din pricina vieții. N-am iubit-o, aveam să aflu asta mult mai târziu, dar era cam cea mai apropiată formă de un atașament după care să plâng, pe care să-l doresc, după care să tânjesc. Ăsta era maximum la care putea tinde un puști cu note mari, dar cu grave probleme emoționale, care își petrecea adolescența cu alcool luat la chetă și țigări la bucată, îmbrăcat în eternul trening de fâș, la aceeași scară a blocului, alături de aceeași frați din altă mamă, cu care ”tatua” pereții sau "abuza" mașina vreunui isteric, care dintr-un exces de simț civic, simțea nevoia să-i apostrofeze când nivelul decibelilor vocii lor sau a muzicii din telefoanele lor erau mult prea înalte pentru ora aceea. 

    Anii au trecut, scara de bloc s-a golit, nu au mai venit alți puști după noi, nu mai sunt voci care să tulbure liniștea nopții cu râsete zgomotoase sau cu plânsete înecate, scoase la iveală doar de excesele bahice. Rece și netulburate au trecut și clipele în care în loc de terapie și stres clin sau magneziu, depresia o tratam cu o Tanita de ciocolată „stinsă” cu bere ieftină și un freestyle pe un beatbox al unui „bromigo” (că fără jargoane de spanglish men, nu mă simțeam eu destul de "thug"). Eternele discuții despre fetele care ne-au luat mințile, despre filosofi și psihologi, despre studii și cercetări, despre sport, despre profesori, glumele idioate sau farsele la telefon după multe sticle, toate pe un fundal asigurat de Butch sau Cedry2k, de pe niște telefoane unde gâjâiala nu părea mare problemă, toate au fost maximum de terapie la care puteau tinde niște puștani cu suflete de copil, cu tristeți și regrete, cu traume și suferințe, dar atât de plini de viață în cușca lor de beton, unde nimeni și nimic nu îi putea derania. 

    Îmi e dor de vremea în care credeam că trebuie să știe lumea că „am spate, că știu să dau cu pumnul, că am airsoft”, altfel spus, de vremea în care eram atât de idiot, încât aveam impresia că dacă reproduc niște clișee idioate din clipuri, o să mă erijeze peste noapte în omul ce are o direcție clară, pe care vrea să o urmeze de acum. Dar totuși, îmi dispare dorul când îmi amintesc de stările depresive și crizele de nervi, adesea înecate în alcool și nopți pierdute. De proasta gestionare a emoțiilor, a faptului că nu reușeam să găsesc în mine ceva să iubesc, ca să pot pretinde să fiu iubit de alții.

    Anii au trecut. Acum, "broșii" sunt oameni cu carieră. Oameni ce au depășit nivelul scării de bloc. Eu merg la terapie. Aerele de dârlău au rămas în stare latentă, bine conservate și ies la iveală în puținele momente când îmi scald filtrul rațiunii atât de mult în alcool, încât apelativul primit de femei, dar și de bărbați, nu se rezumă la numele lor. Ci la organele lor reproducătoare. Orice femeie devine organul ei reproducător, orice bărbat suportă același tratament. Iar zona de interes pleacă din sfera pasiunilor și a bagajului de cunoștințe și cade pe gradul de atracție sexuală pe care mi-l poate produce prin aspect o biată urmașă a Evei, care poate privi cel mult scârbită spre remarcile pe care le fac spre alți „speciali”, alături de care demonstrăm că babuinul chiar ne este rudă.

    Și totuși, nu totul e schimbat. Acum, bordura e schimbată cu o canapea moale. Telefonul gâjâit cu o plasmă. Sticla de Tanita, cu ceva mult mai rafinat. Iar prietenii, înlocuiți de un motan pretențios și proprii demoni. Artiștii au rămas aceeași. Stările, tot decadente adesea. Eu? Tot un procuror nemilostiv față de propria-mi cauză. Izolat, singur, retras ca un Quasimodo în propriul turn de carne, invit curajoșii să se apropie ca de o casă a groazei. Îmi caut în continuare pacea. Cu diferența că acum nu mai sunt un simplu mus pe un vas de război în derivă. Acum sunt căpitan, pe propriul vas, deja ciopârțit ca un pirat de atâtea războaie duse cu propria existență. Acum am tăria de a privi războiul în ochi și să îi bat obrazul sorții că nu m-a născut pe timp de pace. 

    Ca un dependent de blackjack sau un recordman la sporturi extrme, de data asta aplic o tactică de kamikaze și intru all in. Dacă stresul mă va marca cu un infarct  timpuriu, voi ști că e prețul plătit pentru alegerile făcute. Dacă o să-mi erodez sănătatea până la nebunie, voi ști că am dat tot ce am putut să nu pic fără luptă. Cert e că de data asta, nu mai disper. Nu mai cred că e mai mult decât pot duce. Nu mai aștept să fie bine. 

    Acum, după ce mi-am bombardat creierii cu ceva alcool, o să mă afund adânc în pernă pentru câteva ore și vor spera să mă trezesc odihnit. 

    Și probabil mi se va părea prea abscons și penibil textul. Dar nu voi șterge nimic. Haosul ăsta mental, ce pare un nod gordian, poate fi desfăcut doar prin scris. Slab, absurd și rudimentar, dar ca o sabie ruginită ce încă își apără posesorul.

Aici trebuia o melodie. Dar caută tu Dagga - 40 de mii.