Roșcata de pe Tumblr și „Metroromanța”

  Dacă de obicei, postările mele sunt emoții sau stări descrise prin diverse procedee artistice, postarea asta va fi diferită. Nu are nimic criptic, nimic artistic. Este doar o relatare despre ceva ce s-a întâmplat de mult, este ceva ce aș fi scris în jurnalul meu intim, doar că făcut public într-o perioadă în care telefonul îmi sună sau bâzâie nonstop.

Noneseu - Monologul lui Pierdevară și amicul imaginar

 

„-Pune, te rog, niște gheață în pahar.

- Sigur. Dar ce vrei să bei?

- Absolut nimic. Vreau să vorbim.

- Nu înțeleg...

- Vreau să stăm la un pahar de vorbă. Și să fie o discuție la rece.

-....mda. Ăsta se vrea sarcasm sau sclipire de genialitate, când încerci, fără succes o alegorie?

- M-am dedublat iarăși în scris, ca să dau glas ideilor care astăzi au început să zgârâie ușa tăcerii a dorință de afară. Chiar crezi că m-am dus atât de departe încât să înțeleg nuanța a ceea ce am vrut să spun prin asta? N-am idee. Mi-a plăcut când mi-a venit în minte. Pentru o secundă, mi-a părut deep. Apoi, din contră, mi-a părut foarte corny și mi-a venit să râd. Probabil e profunzime pentru cine n-a cunoscut profunzimea și umor pentru cine n-a cunoscut umorul, habar n-am.

Vis - vivid

 

     Atitudinea de nonșalanță atât de caracteristică mie are momentele ei când pălește. Sub efectul oboselii fizice, psihice sau emoționale, uneori îmi mai cad barierele mentale și încep să simt. Să mă las copleștit. Și în momentele alea, tot ceea ce vreau este să dispar doar un pic. 

     Ochii aproape stinși sunt atât de bine asortați unor pași ce zgârâie asfaltul acoperit de gheață, exact ca pojghița de tristețe care acoperă ca un giulgiu cadavericul verb a fi, conjugat doar la persoana I. Sunt sătul, agasat, enervat. Mă târâi spre locul unde dorm și pe care adresa din buletin îl descrie ca fiind domiciliu. Pentru că azi îmi e greu să îi spun ”acasă”. Mă simt ca un apatrid în orice țară de adopție indiferent unde aș fi: un adoptat temporar, ce pare că își caută locul. Fără stare și fără vreo urmă de statornicie.

    Deschid ușa și intru. Ghiozdanul cade, ca toate măștile sociale pe care bunul simț și legea mă obligă să le port zi de zi. Ele se fac țăndări, ghiozdanul încă nu. Sătul de tot, cedez și mă îndrept spre pat. Văd pe marginea lui ursulețul din copilărie. O jucărie peste care au trecut 30 de ani cu aceeași lejeritate cu care au trecut și peste mine. Iau ursul în brațe, închid ochii și îmi jur să nu îi mai deschid până nu voi fi fericit. Cică dacă îți dorești destul de tare, se întâmplă. Toată energia vitală o folosesc pentru a scăpa de orice e rău. Vreau doar să fiu fericit!