Prima și ultima mea poezie

A cam venit vremea să mă despart de bătrânul meu calculator. Așadar, am început să fac curățenie. Desigur, am pierdut toată dimineața să transfer prin mail și abia peste câteva ore, când treaba era deja terminată, spre frustrarea mea, am realizat că am deja un stick disponibil. Însă, printre documentele ce se aflau acolo, am mai descoperit și ultima poezie pe care am scris-o, prima făcută public, cu care am participat pe data de 15 ianuarie 2011 la un concurs de creație literară, la care am obținut o mențiune. Ironia sorții, fiecare câștigător primea o carte, iar eu am primit, culmea, ''Viața pe un peron'', a lui Octavian Paler, mentorul meu! Poate nu aș mai fi menționat toate acestea dacă nu aș fi văzut că un subtitlu al articolului din cel mai mare ziar băcăuan care relata despre acel eveniment, era chiar un vers din poezia mea. Mai jos vă las poezia:
                                                            Leii de circ

                                                                                       Ştefan Stoica 

Dacă am putea ajunge o oră printre stele

În loc să le atingem, s-alergăm printre ele,

Am face mii de poze, să revedem oricând

Deşi-am putea s-o facem cu un simplu gând!

Apreciem noi oare florile pe câmp,

Atunci când pierdem timpul filmând, pictând...

Când am putea mai bine să le mirosim,

Să stăm pe loc și doar să le privim?!

Iar de vedem doi pui de câine că s-ar juca,

 Cu camera în mană  i-am filma,

Pierzând timpul cu setările.

Nu am putea să-i memorăm în suflete?

Iată dovada clară, dovada vie:

Cântul lui Zamiatin nu este utopie,

Ci este oglinda trimisă în trecut

Ce reflectă viitorul sumbru, viitorul crud,

Acela în care nu trăim prin propria persoană,

Nemaiştiind de-i vară neştiind de-i toamnă.

Şi prin orice am face să punem la vedere.

Durere, plăcere,

Simple cuvinte al căror înţeles nu-l ştim

Şi pe care de fapt nici nu le mai simţim,

Dar ştim din subconştient, involuntar,

Că râdem la dulce si plângem la amar.

Ne-a paralizat liberul abitru,

Doar la ce ar face alţii în locul nostru ne e gândul,

Apreciem un lucru la modul general,

Făr-a mai avea criteriul personal.

Suntem ca nişte gloanţe, sărim ca din pistol

Nu ştim de ne izbim de ţintă sau o să mergem in gol;

Ştim că avem de parcurs o distanţă mai lungă sau mai scurtă.

Mai mult nu vrem să ştim- ştiinta este cruntă..

Suflete civile ce trăiesc cu reguli cazone,

Impuse nu de alţii, ci individuale.

Alegem să trăim robotic

Uitând de suflet, visând haotic.

Am putea locui in cuburi de sticlă incoloră

Din moment ce cu toţii, oră de oră,

Facem ce cred că fac alţii şi credem că-i normal,

Devenind mai impasibili ca valetul milenar.

Suntem ca leii de circ dresaţi să nu mai vâneze,

Să primească hrana după ropotul de aplauze.

Dar cum calea cea simplă duce la anticrist

Iubirea de materile te face materialist.

                                    

Şi am renunţat singuri la jocul  de-a ascunsul printre ierburi

Primim mângâierea pe coamă după saritura prin cercuri.

Degeaba mori leu în cuşcă sub un cort de circ

Când un simplu cotoi moare la soare fericit.

Şi în final când ultima reprezentaţie a ajuns la sfârşit

Cu trei secunde înainte de a părăsi arena constaţi subit

Că de te acoperi cu bani sau cu pământ

E acelaşi lucru- se cheamă tot mormânt.