Vreau să fac cu tine ce fac câinii cu pomii

 Fiecare om are libertatea de a scrie despre orice vrea. Până și eu am scris și când eram nervos, și când eram trist, și fericit, și când eram pus pe mișto-uri. Știu că ce scriu eu nu ''face deliciul'' publicului (de parcă ar fi vreo amandină, urăsc expresia asta ineptă), pentru că aleg să zic chestii care de multe ori enervează, dar care fac parte din realitate, o realitate pe care mulți, din comoditate, o refuză. Dar așa cum ''am boală'' (ca să-l citez pe Serghei Mizil) pe blogogușterii care din 10 articole 9 sunt advertoriale și unul e retrospectivă a articolelor anterioare, am descoperit o specie de blogger care te îngrețoșează. Care suferă de un delir poetic ce se aseamănă cu romantismul manelistului beat care își îngroapă ''pryntzesika'' în petale de trandafir roșu, pe lângă lumânările aprinse și puse pe marginea căzii când diva își scaldă osânza în spuma din cada roz, în timp ce Adrian Copilul cu Copilă Care face Minuni behăie mortuar din corzile vocale din dotare despre ''Sufletul și veața lui''.

 Însă unii blogări sunt de-a dreptul scabroși. Suferă de complexul semidoctului care având un bagaj de cunoștințe nu foarte dezvoltat, dar care îi permite să se exprime mai corect decât un vidanjor cu 8 clase, își asumă rolul de intelectuali. Au grijă să ne arate ce cărți citesc, toate fiind desigur, unele dintre cele mai importante titluri. În ciuda faptului că știu cine e pe coperta revistei Click. Au grijă să ne arate faptul că sunt cinefili, toate filmele văzute de ei sunt mari opere, din care țâșește cultura ca puroiul din coptura galbenă de care vorbea Nicușor de la Brăila (o analogie care, prin contrast, nu e la fel de scârboasă precum conținutul postărilor bloggerilor cu pricina), merg la teatru, au grijă să facă recenzii, sunt acele mimoze (indiferent că sunt femei sau bărbați) care disprețuiesc plictisul de pe fețele altora, ei au mereu o expresie facială ce pare contorsionată într-o profunzime a gândirii disimulată ca orgasmele lui Moni cât era cu Iri. Într-un cuvânt, sunt acele specimene înfiorătoare pentru care cultura reprezintă doar un accesoriu. Bineînțeles că fiecare din noi suferă, se bucură, iubește sau urăște. Dar așa cum sunt împotriva banalizării trăirilor, pe care o consider o lașitate, clar mă opun și exagerării rolului acestora, târându-le într-un univers al poeziei scrise pe sulul de hârtie igienică sau pe pereții WC-ului, în lipsa sulului de ''curpapir''.

 Așa mi-a fost dat să găsesc un reprezentant de seamă al acestei categorii, care la una dintre postările recente avea ca titlu ''Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireșii''. Superb! În timp ce unii suferă de constipație emoțională, acest om are diaree de sentimente, împroașcă cu sentibilitate și artă poetică. Blogul său este, așadar, o latrină de trăiri și emoții. 

 Titlul a scos ce era mai bun din mine (la propriu, din păcate...abia mâncasem). Efectiv, am simțit că începe să mi se rupă. Și nu doar sufletul și inima. Așa că am decis să fiu și eu sensibil și să închei cu o serie de citate OTRĂVITE de frumusețe:

''Vreau să îți beau sufletul cum se adapă porcul din troacă''

''Oamenii sunt precum parizerul, sub stratul de plastic rigid și protector, se află acel ceva moale, roz și plăcut''

''Ești soba mea de teracotă, îmi aduci căldură și apari în toate episoadele vieții mele, ca teracota în toate pozele de pe facebook''

''Am arborat drapelul iubirii mele pentru tine, care e la fel de puternic ca erecția unui actor porno la filmări''

''Ești ca Priapismul în viața mea, căci apari spontan și îmi provoci durere''

 TO BE CONTINUED 

       (ba nu, chiar deloc)