joi, 1 iunie 2023

"Aproape de tainele existenței....

 ...îmi era firea/ crescând, mi-am pierdut nemurirea". Asta zicea Scînteie (Ad-Litteram) acum extrem de mulți ani, pe vremea când mi se părea doar un vers drăguț, nu un eventual titlu autobiografic. Astăzi, versul se simte în minte abraziv ca o bucată de șmirghel pe piele.

  Mă gândeam cum au trecut peste mine 29 de date de 1 iunie. Copil retras și nu foarte expansiv, dădeam petrecere cu artificii în interiorul meu, ca orice introvertit, bucurându-mă să privesc, nu să mă și implic în exploziile de culoare ale datei. 

  Cu la fel de mult entuziasm interior, profitam de dată prin adolescență că e liber și e motiv de adunare între noi. 

  Peste ani, adultul tânăr aprecia un liber plătit, pe care îl sărbătorea cu excese bahice și culinare, în fața unui ecran, unde personaje trăiau o viață expansivă, pe care o trăiam ca participant activ, la cât de profund îmi trecea privirea de ecran.

  Doar că am greșit coordonatele corabiei ăsteia lovite de intemperiile deciziilor proaste și am ajuns să-mi navighez existența în cele mai absurde și mai lipsite de culoare strâmtori, cu direcția clară a celei mai îndepărtate și mlăstinoase insule din Oceanul Existențial. Ca sub efectul unei mutații, bucuria internalizată de altă dată a fost înlocuită de o apatie generalizată, mascată de glume proaste și atitudini defensive. Sclipirile din privirea unui copil senin, cu față sobră s-a stins, lăsând loc privirii flămânde a unui hedonist, pentru care totul s-a redus la exces de endorfine și un ego masat cu toate mâinile, generat de aprecierile celor ce nu văd dincolo de masca purtată. Și eram împăcat cu asta. 

  Până când am privit recent inocența în ochi. Am văzut cum arată visele, determinarea, puritatea, altruismul, misiunea. Am dat la o parte pânza de pe acest portret a lui Dorian Grey și am văzut cum a ajuns să arate chipul celui ce avea cândva sclipire de stele, nu flacără de explozii în priviri. În oglinda deformată și ținută în întuneric, părea totul în regulă. 

  A fost nevoie de o fărâmă de lumină să văd că nu e chiar așa. Bezna în care alegi să stai și pe care preferi să o combați cu fosfor, nu cu Soare, poate lăsa urme. Și ce e mai grav e că deși văd că mă afundă corabia spre cea mai mlăștinoasă lagună, evit să sar în larg și să înot contra curentului firesc. Ca un marinar contopit cu absurdul, de pe o corabie ce i-a absorbit voința, aleg să las valurile să dicteze direcția. 

 Copilul introvertit, ce se gândea ce poate face pentru ceilalți, s-a lăsat inspirat de valurile tumultoase și a ajuns adultul dependent de propriul ego, care alege comfortul dat de o navă în derivă decât lipsa lui, spre direcția potrivită. "Căpitanul la 15 ani" a lui Jules Verne a ajuns Căpitanul Hook. Un Hook ce a reușit să-l răpună pe Peter Pen și eterna lui copilărie. 

 Câtă dreptare are Ombladon: bine că pozele nu pot vorbi, că altfel:


 Gata, acum că postarea s-a terminat, s-a terminat și sinceritatea din fața unei oglinzi de text, unde introspecțiile capătă glas. Revenim la ce știm mai bine, dramul de superficialitate, ca un pahar de vin ce îmbată trăirile reale și dă nuanță de hilaritate, de parodie, ca un necrolog îmbinat de emoji-uri vesele. 

 Vară frumoasă, (îmi) revin la toamnă!


 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu