10

 Țin minte că eram copil și aveam o fire mega dubioasă. Am crescut ceva mai Hardcore ca cei de azi. Ne bușeam de betoane sau unii de pumnii altora destul de frecvent și din nimic. Totuși, țin minte și acum o chestie: eram indubitabil prost. Deși eram destul de orgolios, dacă acel copil purta un tricou cu Bambi, mă simțeam prost că mă purtam urât cu el. Parcă o supăram direct pe Bambi, nu doar pe el. 

 Cam așa era dinamica: mă oftica ceva, mă luam la ceartă și la bătaie cu celălalt copil, apoi, noaptea, în loc să dorm, plângeam în pernă că "am fost rău cu un copil bun, care avea tricou cu Chip&Dale". 

 Ce paradox tembel: aveam o inocență dincolo de meandrele absurdului, totuși, un orgoliu de pui de drac. Ce rezulta din combinația asta? Un război total între "a zis că mărul meu e urât, o să mi-o plătească" și "off, de ce am gândit rău despre un copil care avea un ghiozdănel cu Pinocchio?", practic, autosabotare la nivel înalt. Cam tot de asta, ceea ce scriu fie este de un cinism meschin, fie de sorginte aproape bacoviană: când ești procuror și avocat în același proces, te autodevorezi. E ca un joc de șah singur, în care joci fiecare mutare ca și cum e impetuos necesar să câștigi. Arzi neuroni de-amboulea. Prăjești sinapse cu contradicții.

 Și totuși...am realizat că am încheiat primele 10 luni ale anului 2026. Habar n-am când și cum. Dar ce știu cu exactitate, este că după haosul ultimilor 3 ani, a fost cel mai blând. A fost ca o sesiune de Pilates după 3 runde de sparring full contact. 

 N-am pretenția că va fi ăsta cel mai bun an. Nici nu s-a încheiat. Dar dacă m-a învățat ceva anul ăsta, este să trăiesc în prezent. Acum mai mult ca niciodată m-a învățat să mă bucur de ce voi avea fără să mă mai gândesc la ce trebuie în schimb sau la cât va dura. 

 Au trecut 10 luni. Poate prezența unui heruvim blond, cu râs în cascade și ochi ca 2 galaxii curioase, care-mi sfâșie singurătatea și mi-o preschimbă în apartenență o fi cauza. Poate căminul ce mi-au devenit brațele ei este ceea ce-mi dă starea de armonie. Poate haosul meu și haosul ei sunt atât de complementare, încât se anulează reciproc. Sau se armonizează. 

 Cert este că aceste 10 luni trecute din anul ăsta, pot spune că au fost de 10. Nu că au fost bune, ci că au avut o finalitate concretă și meritată. Și mai ales, pot spune că era nevoie de o fățucă angelică să armonizeze puțin copilul nătâng, ce n-ar vrea să supere căprioara de pe tricou cu anarhistul ce ți-ar face cinste cu cocktail Molotov pentru că ai supărat tu căprioara. Nu a reușit să-i împace, dar i-a făcut să se tolereze ca fiind fețele aceleași monede. 

Da, cele 10 luni din anul ăsta au fost de 10. N-au fost o ședință la Spa, ci o plimbare pe câmpul de luptă. Dar pe un câmp unde lupta s-a încheiat de mult, s-a strâns, s-a făcut curat. De acum, e liniște. Știi momentul ăla când se închide petrecerea? Și în loc de muzica aia tare și larma aia auzi o liniște stranie? Eee, cam așa se simte. 

Nu există niciun pronostic despre ce va fi. Eu pot doar să fiu recunoscător pentru ce a fost. 

Hai, o ultimă lună de toamnă liniștită!