Pana prostului

 Din nou, același stil greoi, tărăgănat. Aceleași clișee de aproape 11 ani. Ia o expresie deja consacrată și îi oferă el noi înțelesuri. Lipsa de originalitate îl face să facă stupida metaforă cu pana și scrisul, eventual, șutește cu precizia unui panacotar aproape de pensionare o imagine de pe net, una care îi pare lui mai catchy și nici nu oferă credit pentru ea, ca să reîntregească klitch-ul. Apoi începe să înșire toate glumele inepte, toate gândurile ce îi tulbură nopțile sau toate opiniile lipsite de sens. Același stil stoician de a face blog. Unul greoi, ca tenisul jucat cu o rachetă din fontă. Și totuși, iată-mă aici din nou!




 Dacă mi-aș fi cititor, aș fi, probabil, plictisit încă din incipit. Dar nu e nimic, e la fel de greu să îl citești pe Stoica cum este să îl tolerezi sau să îl înțelegi. E un haos. O adunătură de stări, de cuvinte, de antonime similare care descriu același substantiv propriu. Acum mai și scriu despre mine la persoana a III-a. Ca un dement sau ca un geniu. Practic, un impostor care nu are șansa de a fi niciuna dintre cele 2. Ambele cer ceva mai multă determinare. Delăsarea care caracterizează firea de buldog englez a lui Stoica, nu face casă bună cu niciuna dintre cele 2. Apropo, știu, e două, nu 2, dar repet, lenea mă guvernează mai mult decât principiile gramaticii.

 Și totuși! Stau între 4 pereți, influențat de amalgamul de vid din capul meu și sunt mort de foame. Doar că e foamea de a scrie ceva. Foamea de a alimenta pofta voayoristică a vreunui rătăcit sau a vreunei rătăcite care vor să dea deoparte perdeaua și să se uite la ce dracu' mai zice, mai simte sau mai crede Stoica. Dar Stoica e în pana prostului. E blocat! Poate asculta câte instrumentale ar vrea. Poate încerca să alinieze câteva rime. Nimic nu iese. E în pana prostului. Nu am carnet. Asta e pana prostului pentru mine. Sunt dependent de a scrie câteva rânduri. Foarte rar să și public. Dar mi-e mai foame ca foamea aia de carne. Dar nu iese nimic. Nu pot scrie decât cum nu pot să scriu nimic. E atât de banal ce fac. Aș putea jongla cu cuvinte mari să fac un text atât de deep, atât de amuzant sau atât de ambele...dar totuși, nu îl simt. Dacă nu vine din mine, nu e al meu. Ca la copii. Vai, ce low blow. Meh, măcar gluma asta proastă să compenseze plictiseala generată de un text la care nu am anticipat nici măcar un cuvințel. Doar titlul și poza au fost gândite. Restul...ei bine, poți să îl consideri un freestyle la taste. Ăsta era un titlu mai bun, dar mi-e lene să mai schimb.

 Ideea e că aveam o stare ciudată. O încărcătură emoțională uriașă. Nu știu ce a generat-o. Dar am reușit să mă descarc aici, cu chestia asta. Acest Richard Clayderman al tastaturii. Meh. Probabil dacă nu ar fi muzica asta generată de loviturile repetate în taste, care lasă urme pe coala asta de pixeli, aș deveni un mic cyborg, tripat pe nevoile de bază, dar uneori nici pe alea. Sunt atât de defect, atât de perfect și atât de mediocru în a arăta treaba asta. M-au încercat pe rând câteva straturi de nostalgie, unele regrete, fericirea a ceea ce am și sunt, apoi lipsa totală de interes față de orice. Sunt prea haotic în reacții și simțiri. Și totuși, niciuna care să merite să mă facă să scriu despre ea.

 Muzică pentru postarea asta? Nu. Ar fi...ceva...nu știu, gol. Aia e. Noapte bună, Stoica! Noapte bună celălalt cititor!