despre societate. Am sesizat că nu mai pot continua cu teme sociale, și am preferat (oricât de narcisistic ar părea) să mă poziționez în centrul postărilor mele. Altfel spus, să scriu despre mine. Așadar, am luat decizia de a-mi face un blog.Desigur, aveam de gând să îmi fac unul simplu, gol, sec, gri. Ca de obicei. Deși fac blogging de vreo 3 ani, niciodată nu am știut cum stă treaba cu java sau html. Așa că aveam de gând să îmi fac un blog care avea să moară după probabil vreo 3 luni. Însă nu a fost să fie așa...
O bună amică, Ana, a avut o idee genială. Aceea de a-mi face un blog pe bune. Cu tot ceea ce trebuie, cu căsuță de abonare, banner, logo, pagină de contact... exact așa cum trebuie să arate un blog. Faptul că eu nu mă pricep deloc la lucrurile astea nu a fost o problemă. Căci s-a oferit să mă ajute.
Însă poate vă întrebați de la ce a pornit ideea de a-mi mai face un blog. Ei bine... am avut o perioadă foarte agitată. A fost destul de complicată, a avut o uriașă încărcătură emoțională pentru mine, perioadă în care am comis multe fapte nebunești. Însă, datorită oamenilor grozavi din jurul meu, am reușit să depășesc starea depresivă. Toată viața mea am fost un introvertit. Nu socializam deloc, stăteam închis între 4 pereți în permanență. Respectul de sine era mult sub limită. Aveam o părere foarte proastă despre mine (pe alocuri corectă însă). M-am transformat mult ca om.
Din adolescență nu îmi amintesc fiorii primei iubiri, primul sărut, prima revoltă, prima noapte în care am întârziat acasă... impregnat în creier îmi este imaginea școlii poziționate în cea mai rău famată zonă din oraș, de capacele luate după ceafă de la cocalari, de insultele celorlalți, de ironiile copiilor de bani gata, de respingere din partea multora, de sentimentul de inferioritate, de obezitate, de chiulul foarte frecvent, de notele foarte mici... în timp am reușit să rup acest lanț vicios. Odată ce am intrat la liceu (mda, unul prost.. de fapt cel mai prost posibil) am început să mă pun pe învățat. Apoi, pe slăbit. Și am reușit să mai schimb câte ceva în viață. Însă sătul fiind de cocalari, de idioți sau de politicieni șnapani, am început să mă revolt să protestez. Când am văzut că oricunde în lume mă așteaptă același lucru am renunțat la idee. Încet-încet, m-am robotizat. Am devenit complet impasibil. Fie că mă ataca un cocalar, fie că luam o țeapă, fie că primeam gratis o mașină nouă, eram total indiferent. Efectiv, eram gol de sentimente.
Ca să depășesc perioada urâtă, am început să ies, să socializez. Mi-a prins foarte bine, am cunoscut mulți oameni interesanți. Râdeam, mă bucuram... însă parcă totuși lipsea ceva. Nu aveam acel ceva... PÂNĂ ASTĂZI!!!
M-am trezit de dimineață, am făcut teme, și am plecat pe afară, că nu aveam stare în casă. Desigur, nici un cunoscut nu a ieșit. Așa că eram singurel. Am un loc minunat aproape de casă. E lângă un mic izvor, e foarte multă iarbă, oamenii vin mereu acolo, stau la un grătar, la plajă. E poate unul din cele mai frumoase locuri din orașul ăsta stupid. De fapt, am realizat că orașul ăsta e exact ca mine... mic, urât și cam ciudățel. Însă acel loc este uimitor pentru mine. Multă verdeață, am văzut foarte multe păpădii, care se vedeau superb acum. Apoi m-am dus lângă izvor. E pe acolo un loc'șor unde e apă cam de vreo 3 degete. Pur și simplu, mi=am amintit de copilărie. În copilărie eram fascinat de apă, oricât de mică ar fi fost. Și oricât de greu de crezut ar părea, m-am simțit din nou copil. Strânsesem pietricele și aruncam cu ele în apă doar de dragul cerculețelor. Le zâmbeam politicos oamenilor care treceau pe lângă mine și ma priveau. Ba chiar am și păstrat 3 pietricele... pentru că aveau formă de inimă. M-am plimbat o grămadă. Aerul proaspăt, verdeața, apa... mi-au redat o latură pe care o credeam de mult pierdută, acea latură a bucuriei inocente. A bucuriilor care se obțin din frumosul naturii, nu din berea băută în club. Pur și simplu, eram din nou un puști prietenos și vesel care sorbea soarele. Știu că pentru cei ce mă cunosc e o imagine penibilă. Cum, eu ăla care eram ironic, răutăcios, agresiv, incisiv, să arunc cu pietricele în apă? DA! Știu, odată cu mărturisirea asta se duce naibii imaginea mea de ''băiat dur și serios'' pe care mi-am făcut-o prin blogosferă. Însă verdele naturii, soarele, m-au făcut să retrăiesc momente din copilărie. La un momendat, a trecut o Dacie veche... Până și mirosul acela îmi era acum familiar... același miros îl simțeam și în copilărie când treceau aceleași mașini. Pur și simplu, am devenit, sub influența naturii, extrem de sensibil, extrem de sentimental.
În drum spre casă, în fața școlii se jucau 2 copii de vreo 8-9 cu mingea. La un moment dat, apare și un țigan mic și prost îmbrăcat pe celălalt trotuar. Murdar, slinos, prost îmbrăcat. Îi privea pe cei 2 copii. Voia să se joace cu ei. După câteva secunde însă, a pus capul în pământ și a plecat. Da, știu că ăla peste 10 ani o să fie cel care îmi sparge mașina sau care îmi intră în casă. Da, știu că poate unul din frații săi era unul din cocalarii care se luau de mine acum câțiva ani. Și da, știu că în mod normal, dacă mi-ar fi cerut ceva și eu îl percepeam ca fiind nesimțit îl puneam la respect. Însă la dracu'... mi-a fost milă de el. Am ajuns să îmi fie milă de pui de țigani, am ajuns să arunc cu pietre în apă doar pentru cerculețe... am strâns pietre pentru că aveau formă de inimă. Știu că tu, cel care citești ești tentat să îmi râzi în nas sau să mă iei la mișto... însă uite ce cred eu că am realizat:
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=TLbi4ecZ8Wo&w=560&h=315]
Da, am reușit... azi am redevenit copilul de altă dată. Știu că sunt prea sensibil și ăsta e un defect... însă a fost atât de frumos să resimt ce simțeam când eram copil! Nu știu cum s-a întâmplat, dar s-a întâmplat. Culmea... chiar de 5 mai!
Bine ai venit in lumea blogosferica ;) ...
RăspundețiȘtergeresucces si spor la scris ;)
@Mistocareala: Mulțumesc!
RăspundețiȘtergere