''Bă, tu cine naiba mai ești? Te uiți la mine de parcă aștepți ca în reflexia ochilor ăstora seci și lipsiți de vitalitate să găsești răspunsuri pe care te temi să le cauți la sursă. E greu să faci un rapel până în sine și să începi să strângi probe. Normal, îți e frică de întuneric. Iar în sinea ta e atât de mult întuneric și atât de multă gheață și un crivăț care crapă carnea pe tine. Puteai înghiți orice anotimp, orice loc, orice poate fi definit sau chiar poate trece de ce mărginesc constantele spațiu-timp. Dar tu ai ales să înghiți calotele polare. În timpul iernii, a nopții polare. Ai înghițit tundrele friguroase și aride. Iar dacă cineva încerca să planteze un pom, aveai grijă să înghețe semințele. Dacă se montau felinare, aveai grijă să le fure crivățul firava pâlpâire. Nu voiai ca cineva să ajungă să debarce acolo și să îți planteze ciulini și alte plante otrăvitoare. Așa că ai ucis orice șansă să mai fie vegetație acolo. Și acum...ce faci?
