Am readaptat titlul unui episod din „Viața cu Louie”, desenul ăla în care te regăseai mai mult decât crezi, copil al 90-lor fiind, asemeni mie. În serial, el avea parte de vara necazurilor lui. Plecat după liniște, rătăcește într-o pădure cu bully-ul lui, Glen-Glen, rămași în singurătatea și întunericul pădurii, devin prieteni. Eu, rătăcindu-mă în drumul spre liniște, în singurătatea și întunericul pădurii cu temerile și defectele mele, încerc să mi le fac prietene și să căutăm ieșirea. Sau să învățăm să iubim întunericul, gata să schimbăm mereu macazul spre ruta corectă.
Am trecut în a treia decadă a vieții mele. Și privind statisticile speranței de viață, posibil să îmi fi atins jumătatea de viață. A treia decadă de existență și fix astăzi, 23 iulie, prima decadă fără cea mai importantă persoană din viața mea. 10 ani de când mentorul meu, eroul copilăriei mele, cel mai bun prieten al meu, dascălul și maestrul meu, părintele meu, omul cu care am petrecut cea mai mare parte a vieții, bunicul meu, a plecat, sper eu, undeva unde ne vom reîntâlni cândva. Nu e ironic cum dorința de a exista un Paradis devine vie când ne e dor sau când doare?
20 de ani de mentorat și încă 10 în care să aplic tot ceea ce m-a învățat. Am eșuat. Am făcut cam tot ce îmi spunea că nu trebuie să fac, doar pentru a ajunge acum să spun că da, avea dreptate, nu trebuia. Am evitat să fac ce îmi spunea că ar fi bine să fac, doar ca să ajung acum să regret tot ceea ce n-am făcut, dar trebuia. N-o să mint, îmi e dor de chipul înțelept, umorul rafinat, privirea blândă și tonul acela blajin pe atât de mult pe cât regret că verbal n-am știut niciodată să îi spun ceea ce simt. De disciplina și organizarea perfectă. De cum noaptea, crezând că toată lumea doarme, se închina pentru fiecare dintre noi. Discret, senin, departe de ochii celorlalți, având o relație a sa cu Divinul. Îmi e dor să aud că nervii nu aduc nimic și că lumea trebuie lăsată să vorbească, iar eu să fac ce știu că trebuie să fac. Încă mă uit la filme și dezbat în mintea mea ce ar fi zis despre personajul X sau Y dacă l-am fi văzut împreună. Au trecut 10 ani ca și cum ar fi trecut 2 săptămâni și eu încă simt că bat pasul pe loc. Că timpul se mișcă prea repede și că mă lasă în urmă. Că aș fi putut învăța atât de multe în anii ăștia, dar simt că nu am învățat mai nimic. Și dorința mea de acum 10 ani a fost, auzit un fost prieten ce vorbe minunate spunea despre el, ca atunci când va fi să îmi vină finalul, să poată oamenii să spună măcar jumătate din ceea ce s-a zis despre el, cu aceeași sinceritate. Făcea să pară totul așa de simplu, făcea surf pe valurile vieții fără să cadă. Avea putere în blândețe. Și blândețe în putere. Și a încercat să mă învețe asta. 20 de ani în care a avut grijă de copilul din mine, după 20 de ani m-a lăsat să fiu responsabil de acest copil.
Ei bine, iată-mă! Iată copilul, rănit și abandonat, care strigă să fie luat în seamă, care vrea să fie ascultat, vrea ca nevoile lui să fie luate în calcul. N-am știut să-l păzesc, am știut să-l închid într-un turn, să nu fie rănit. Nici Gregor Samsa nu s-a metamorfozat în libarcă cu ușurința cu care m-am metamorfozat eu într-o halcă de carne agresivă, turbată, injectată de paranoia și frustrări, în încercarea de a nu lăsa nimic să ajungă la copilul închis în turnul ce devenisem. Copil care plânge. Care a dar cu pumnii în pereții zidului și încerca să-i dărâme.
Ar fi un tablou trist dacă nu ar fi o caricatură. Un suflet plăpând, dominat de emoțiile sale ca bulldogul Spike de miroul hălcii de carne cu care Tom îl momea, un copil sensibil și timid, îndrăgostit de lună și visând să ajungă să cunoască viața din jurul fiecărui astru, etern căutător de culoare și savoare, de lumină și armonie, devenind isteric și agresiv ca un Minotaur în labirintul interior în care adultul iresponsabil ce devenise, cu palida sa rațiune, alterată de frici, l-a închis, ca să nu fie expus pericolelor. A eșuat, cabotin fiind, a ajuns să joace roluri în care nu a fost credibil. Excesele de alcool de odinioară, rătăcirea prin aglomerațiile urbane, excesul de decibeli, dorința avidă de validare din partea sexului opus, obsesia narcisistă, gânduri murdare, depresii și stări în care uneori mă adânceam singur pentru mai mult efect dramatic, prietenii false, cuvinte aruncate, lacrimi provocate, limba asemeni unei katane, ce tăia sursa bucuriei celorlalți, căci doar prin furie oarbă și răutate credea că va părea puternic. Nimic nu a mers. Sentimentul de goliciune a rămas. Copilul, tot un copil nefericit. Frica naște cei mai mari balauri. Se manifestă prin reacții nervoase, agitație, paranoia. Nu sunt în stare să-mi cresc cum trebuie copilul interior.
„Doamne, ești un om atât de trist și de singur”, îți vine să îmi spui în timp ce citești asta. Dar vezi tu, sunt bucuros că am ocazia să fiu trist. Sună absurd, știu. Însă opțiunile nu sunt ești trist sau ești bucuros, e bine sau e rău, e durere sau plăcere, e greu sau ușor. Opțiunile au fost mereu ești trist sau bucuros sau nu ești deloc. E greu sau ușor sau nu e deloc. Durere sau plăcere sau nimic. Da, tristețea este un zvâc de vitalitate la fel de mare și de intens ca bucuria. Și frica, dar și dragostea fac inima să bată mai tare. Viața asta îmi pune în față o paletă atât de mare de culori, sunete, arome, texturi...e mult prea frumos totul. Chiar și în momentele de decadență, fie ea psihică, spirituală, morală sau fizică, supus ulterior proceselor și sentințelor conștiinței, simt că sunt viu.
„Ce mică e lumea! Ce să mai? Câteva mese”, spunea maestrul Dinică. Așa e și viața! Viața nu e altceva decât o bodegă diversificată. Cu cel mai bogat bufet suedez. Iar toate suferințele, frustrările, tristețile nu sunt altceva decât nota de plată pentru tot ceea ce am consumat. Pentru fiecare coșmar ce mă trezește din somn, pentru fiecare om ce dispare, loc ce își pierde sfințenia, pentru toate există undeva, în trecut, o decizie. Care poate nu a fost cea mai înțeleaptă. Lumea e mică, sunt doar câteva mese. Te-ai grăbit, ai dărâmat bolul plin de supă al celui de lângă, trebuie să îl plătești. Știu, aveai bani doar pentru porția ta. Aveai alte gânduri cu banii ăia. Dar ai greșit, acum trebuie să repari greșeala. Totul se întâmplă cu un motiv, iar de cele mai multe ori, tu ești motivul. Universul e prea ocupat să existe ca să îmi dea mie, în mod special sarcini. El doar lansează infinitatea de posibilități. Pe care le aleg, este decizia mea. El doar există, eu aleg.
Îmi e dor de oameni. De locuri, de momente. Iar dorul doare. Însă prefer să doară și să îmi fie dor. Că alternativa ar fi fost să nu mai fie deloc. Fie să le uit, fie să nu se fi întâmplat, fie să încetez a mai exista. Copilul din mine are nevoie de tot. De greșeală și regret, de reușită și respect. Aș vrea să spun că dacă există șansa să o iau de la capăt, aș face-o exact la fel. Am fost, sunt și probabil voi rămâne mereu cel care, oricât de frumos și magic e momentul și grupul, mă voi retrage. Voi sta departe, pierdut în lumea din mintea mea și așteptând probabil pe cineva care nu știu dacă îmi va propune integrarea și va avea răbdare sau îmi va cere să creem o altă lume, departe de tot și toate, în liniștea unei nopți calde. Sunt un privitor al lumii. Ador să stau pe un vârf și să urmăresc cum tropăie viața acolo jos. La doar câțiva metri de mine. Să observ nebunia de moment a unor tineri, grăbiți să nu fie prinși că au chiulit, să privesc sclipirea din ochii unei fete în clipa în care un el își încearcă norocul, să o convingă să iasă doar ei doi mâine, ador să văd copiii dând o nouă interpretare din bogata lor imaginație. Ador să văd agitația și viața tropăind din colțul meu, unde doar vântul și frunzele mai fac zgomot. Trec neobservat și nu știu dacă mă deranjează sau asta vreau de fapt. Ador nebunia celor din stradă, dar nu știu dacă îmi place doar când o văd de sus, nu când iau parte la ea.
Nu știu care e destinația. Încerc să o caut, ca o drezină ce abuzează de macazuri, schimbând toate direcțiile în căutarea acelui loc unde pot avea Paradisul meu. Sigur, ca să îl am, trebuie să mă debarasez de aripile baphometene, care mă fac să zbor pe tot ceea ce încarcă conștiința mai tare și mai tare. De fiecare dată când credeam că l-am găsit, cineva a mai făcut o mutare în Imensul Cub Rubik și a schimbat iar regulile. Poate nu o să îl găsesc niciodată. O să rămân o drezină fără gară, fără haltă și fără țintă. Dar și dacă va fi să fie așa, tot nu e un motiv suficiet să nu mă bucur de peisaj, fie ploaie, soare sau zăpezi. Dar dacă voi avea norocul ca pe lângă această complexă călătorie să îmi și găsesc Paradisul, sper ca acela să fie cu mine, cu sensibilitatea mea exagerată, cu timiditatea pe care nu o voi mai ascunde, cu puterea de a călca pe ego și a nu mai aștepta validare, cu tot ceea ce am mai bun de împărțit cu ceilalți, cu drumul meu, oricât de agitat, să mă țin de el, știind că mă duce unde trebuie. Vreau emoție, Soare, apă, pământ, oameni, râsete, animale. Vreau ceai, nu alcool. Vreau glume și îmbrățișări, nu răutăți și agresivitate. Vreau cunoaștere, nu ignoranță. Modestie și simplitate, nu aroganță și fițe. Vreau să fiu cine sunt, fără teama că asta m-ar putea face să sufăr. Vreau să iert și să accept, să ignor și să nu judec. Vreau armonie. Vreau să scot copilul afară din turnul în care îl țin captiv. Vreau ca cei 20 de ani investiți în mine să nu fie în zadar.
„Copil, învață să fii bun și să lași bune”
