Știi, mă tot uit la mine și n-am ce să reproșez destinului. Am oameni puțini și buni în jur, a căror prezență îmi colorează existența și îmi donează endorfine prin râsetele și zâmbetele pe care mi le provoacă. Suflete îmbrăcate în corpuri ce dau sens unor termeni ca prietenie, iubire, respect, familie, răbdare. Și alături de oamenii ăștia, am mai încheiat un sezon al serialului în care m-a distribuit Demiurgul acum aproape 30 de ani. Și așa arată norocul, îi știu fericiți și sănătoși. Și mereu iertători cu un abstinent emoțional, cu exprimare abrazivă a sentimentelor.
Un copil, în esență, sub o pelerină de scorțos. Un imatur, care își ascunde limba scoasă zeflemitor sub recolta bogată de termeni auriți, meniți să mimeze erudiția și sobrietatea. Un copil ce savurează cu o inimă de vată de zahăr animații, plante sau jucării, care se îmbată cu inocență, dar se ascunde sub un zid urban, mâzgălit cu graffitti cu înjurături și glume proaste, menite să scârbească, doar pentru a proteja copilul din interior. Veritasaga spuneau că "el e salvarea de la înec, copilul zvăpăiat". Încep să accept fără vreo urmă de masculinitate fragilă că sunt un copil mare. M-am adoptat. Și asta m-a ajutat să găsesc răspunsul pozei din descriere. Am înțeles, în sfârșit, ce înseamnă să te iubești. Ești propriul tău copil. Ca orice părinte, trebuie să te iubești necondiționat, cu bune și rele. Da, uit să sun. Sau să răspund. Sau să îmi cer scuze pentru asta. Îmi e frică. Să nu pierd oamenii dragi, să nu îi dezamăgesc, să nu fiu neputincios când trebuie să îi ajut. Nu mă țin de obligații. Sunt leneș și ursuz. Egoul, nu rațiunea mă fac să nu pic chiar din prima în tentații. Sunt impulsiv și grobian, iert greu și mă supăr repede. Iute la mânie, arunc fără regrete cuvinte cu zimți. Mă indispun ușor, mai ales la presiune emoțională de orice fel.
Dar sunt copilul meu, nu inamicul meu. Trebuie să învăț să mă ascult, să mă educ și să mă ajut. Sunt un norocos, am ocazia unică de a vedea, mirosi, gusta, pupa, îmbrățișa, bea, atinge toată frumusețea din jur. Sunt sănătos și iubit de oameni faini. Am întotdeauna exact cât am nevoie. Acum tot ce trebuie să mai fac, este să-mi manifest iubirea față de mine în cea mai pură și puternică formă: a copilului interior. Să mă educ, protejez, învăț, disciplinez, recomensez ca pe un copil. Trebuie să devin adultul responsabil de propriul copil interior. Știu, e corny și lipicios ca Panadolul, poate și de un roz similar și lasă un gust de agocalmin venind de la cineva ca mine, ființă brută, cu prea puțin tact și îmbibat în glume. Însă, dincolo de tot, e o descoperire. Am înțeles în final că a te iubi nu înseamnă vanitate și perfecțiune, ci educare spre evoluție și fericire. Că nu trebuie să iubești adultul care ești, condiționat de succesul avut, ci copilul din tine, cu toate greșelile și imperfecțiunile tale.
E 09:18 dimineață, pe 1 ianuarie. Nu mă grăbesc să public. Și asta doar pentru că foaia albă de pixeli mai dispare, făcând loc imaginilor de pe interiorul ploapelor mele. O să închei aici și voi băga copilul la somn. Trebuie să fiu un adult responsabil. Dacă nu ne auzim după, vă doresc un an exact ca voi! Public eu când mă trezesc.
La mulți ani!
