miercuri, 30 septembrie 2015

Prin martie

"Ploua teribil. Era o noapte care te făcea să te gândești că Dumnezeu însuși era într-o depresie adâncă și natura era pictura prin care își descria El psihoza. Stăteam în întunericul camerei mele, cu spatele la geam, lipit de calorifer, cu un pahar de rom negru în mână, iar cu cealaltă mână îmi susțineam capul prea plin de gânduri, cu cotul sprijinit pe genunchi. În puținele petice de lumină ce pătrundeu în cameră de la timidul felinar de pe trotuarul opus ferestrei mele, o văd. Stătea și mă privea. Se apropie de mine cu un mers sigur, precis, ca un prădător care vedea în oxigenul meu prada, o pradă care se preda cu fiecare pas al ei. Ajunge în fața geamului și își găsește un punct la baza felinarulu, privind țintă printre stropii mari și deși.

duminică, 20 septembrie 2015

Un dingo merge doar în infern

 Știi metamorfoza aia a lui Kafka, omul transformat în gândac? M-am trezit într-o dimineață transformat în dingo. Cum dracu' poate trăi un dingo? E simplu, se va folosi de instinct. Asta are el mai de preț pentru a supraviețui. E singura cale pe care o știe. Așa că am plecat pe străzi. În jurul meu, în loc de oameni vedeam câini. Maidanezi și câini de rasă. Am încercat să mă apropii lor, să mă alătur unei haite. Să formez o haită nouă, să ieșim la vânat, să ne câștigăm dreptul la supraviețuire. Am încercat întâi cu câinii de rasă. M-am apropiat de ei într-un parc. Socializau între ei, lătrau scurt și se miroseau. Mă gândeam că vor vrea să lătrăm la lună, să hoinărim. Dar au sărit pe mine niște dobermani. Și niște boxeri. Și câțiva dalmațieni. Și chiar și un husky, cu colții lui cu care de mult ar fi vânat prin inimile de gheață. Până și niște mopși, împiedicați și tălâmbi. Au făcut o gălăgie atât de mare încât a venit Omul. M-a gonit de acolo. Se pare că toți acești câini de rasă trăiesc în jurul acestui Om. Cică îi zice ''stăpân''. După el se guvernează ei. El spune ce e bine să faci și ce nu, când să latri și când nu, când să vrei să ieși la joacă și când nu, cum să te joci, să primești mâncare după ce aduci un băț. Să fii tuns, să ai coada tăiată și hăinuțe și lese după cum cere acesta. Am renunțat să mai încerc să înțeleg ce se întâmplă cu ei. Am umblat pe străzi, să îi găsesc pe aceea ce nu au fost educați de Om. Haitele de maidanezi sigur m-ar fi primit în cercul lor și am fi urlat împreună la lună și am fi vânat. I-am găsit pe o alee întunecată. O față umilă și tălâmbă, o privire ce nu părea de vânător, ci mai degrabă de oportunist, de cerșetor. M-au ignorat total. Ba chiar credeau că le invadez teritoriul. Au vrut să sară în haită pe mine să mă rupă. Dar eu am vrut doar să văd ce e cu ei. Au fost uimiți de lipsa mea de reacție și au început să mârâie, ca să plec. Am început să dau în spate. M-am ascuns după un tomberon și i-am privit de la distanță. Lor le lipsește cu desăvârșire dresajul înfăptuit de Om. Ba chiar Omul îi detestă. Dar și ei trăiesc după un dresaj odios. Și-au acceptat condiția de jegoși și doar stau acolo, într-un colțișor. Se mulțumesc cu ceea ce li se dă și pleacă mereu capul. Unii mai sunt conflictuali, dar fără motiv. Cred că agresivitatea este semnul acela al fiarei. Au uitat că fiarele nu sunt agresive, fiarele doar caută hrana. În rest, câinii aceștia maidanezi sunt supuși și mândri de prostia lor, mint și cerșesc Omul cu priviri inepte cât să le dea ceva. Rasa mea...s-a deteriorat. Merg pe sârmă și scormonesc în gunoaie pentru hrană. Hrana, care este asigurată de natură și care e suficientă pentru toți. Se lasă conduși de Om, nu se revoltă. Tac și continuă cu nimicnicia lor, considerând că așa au evoluat. M-am retras. Stau singuratic printre blocuri. Și uneori mai urlu. Până apar ei, mirându-se cine naiba o fi sălbaticul ăla care nu se conformează. Ajung în fața unui cinematograf, hoinărind vagabond pe străzi și bulevarde. Pe afiș scria ''Și cățeii merg în rai''. Atunci, am privit în jur, la ei și la mine, și în pupilele mele se putea citea titlul filmului în care joc eu. ''Dar un dingo merge doar în infern''.