luni, 25 aprilie 2016

Zâmbet în colțul gurii


Dacă am mai trăi în veac de poezie În mare taină ți-aș lua urma trăsurii. Și m-aș preface nevăzut ca o stafie, Ca să-ți surprind zâmbet în colțul gurii. Aș sta ascuns, să văd unde cobori. Iată, am reușit, acum îți știu adresa. Călcând pe trepte parcă-mi calci fiori, Casa pare conac, tu pari contesa. Și-aș sta pândind, ca un mare tâlhar, Așteptând ora când se face searã. Ca la palat apoi gardul să pot să-l sar, Exact în curte, în reședința princiară. Aș sta ascuns de gărzi și servitori, Mi-aș face, tainic, drum până-n grădină. Aici e locul celor mai frumoase flori. Sunt îngrijite chiar însăși de regină. Din ele apoi aș face un buchet, Și aș veni să te trezesc în plină noapte. "Am auzit că ar fi mâine un banchet Și-aș vrea să mă-nsoțiți, dacă se poate!" Te-aș invita-n atelierul meu să te pictez Ca pe zeița dragostei care a creat lumea. Ca să te admir, să te absorb, să te creez. Să îți respir aroma, gândul, goliciunea. Și ce te-aș mai lega de mine uneori! Și ce ți-aș tatua buzele mele-n piele! Să fii tu răsăritul ce-l privesc în zori, Și apoi noaptea să-mi ții loc de stele. Dar veacul e dus acum și n-am urma trăsurii. S-a dus și poezia și nu am nicio adresă. Răspunde-mi cu-n zâmbet în colțul gurii: Tu chiar existi, domniță cu piele contesă?