vineri, 14 septembrie 2012

Viața prin ochi dalmațieni

Sincer și la subiect vorbind, postarea asta nu poate avea un titlu sau o poză suficient de sugestivă, care să se apropie cât de cât de subiectul abordat astăzi. Și totuși are. Am lipsit câteva zile din online, motiv pentru care am avut timp să îmi ordonez piesele acelui puzzle organic numit creier, conștient că în fiecare clipă a vieții mele, mai dispar câteva componente ale acestui puzzle. Astăzi am ales să fiu Don Quijote. Sau nu... mai degrabă, Scooby-Doo! Adică am ales să mă lupt cu inamicii invizibili, să găsesc frontiera infinitului, să merg după fiecare deal care îmi apare la orizont ca să văd de unde răsare Soarele. Am ales să îmi dau cu părerea despre acel ceva căruia i s-a atribuit în totalitate termenul ''imprevizibil''....VIAȚA.
Pentru început să explicăm titlul și poza. Prin metafora ''ochi dalmațieni'' am vrut să exprim experiența limitată pe care o am, exprimând-o prin experiența de 101 de postări pe care o celebrez odată cu această postare, invocând una din capodoperele universului copiilor, ''101 dalmațieni''.
Poza...o știți. ''Persistența memoriei'' a lui Dali. E această operă definitorie pentru termenul ''VIAȚĂ''? De ce da? De ce nu? ''Viață'' poate fi definit prin imagini ce descriu acțiuni motrice! Păi ce, când adormi și nu îți miști absolut deloc corpul nu mai ai viață? Nicio acțiune și nicio poză nu poate descrie termenul în totalitate și în același timp toate imaginile fac parte din viața noastră. Așadar, de ce am ales acea pictură? Păi, nu sunt un fin consumator de artă, însă acea este opera mea preferată din pictură.
Ce înțelegem de aici? Că viața nu poate fi explicată sau definită. Nimic nu e mai imprevizibil ca viața. Planurile sunt rezultatul plictiselii. Nu există planuri, așa cum nu există nici destin, căci dacă ar exista destin, ar însemna ca forța care ne guvernează e de extremă dreapta, din moment ce decide să arunce atâtea provocări fără a-i păsa cine le trece și cine nu. Așadar, cum nu există planuri sau destin, cred că există doar situații. Că or fi de la divinitate sau nu, nu știu, nu e problema mea, a unui muritor oarecare, dar totuși unic prin codul genetic. Știu doar că există situații. Asta este definiția pe care o învățăm despre viață, că viața este un șir lung de întâmplări aleatorii.
Însă avem prea mult timp liber ca să conștientizăm cât de puțin timp avem de fapt. Cu fiecare secundă a vieții noastre, câte o situație ne apare în drum. Depinde de ceea ce facem, alegem să o urmăm sau să o evităm. Mai târziu putem regreta sau ne putem bucura. Dar cele mai multe regrete apar atunci când încerci să descrii situația. Să îți imaginezi drumul pe care te va duce. Și cel mai grav, să începi să crezi în el. Nu, totul este iluzie. Speranțele sau reticențele nu își au rostul. Doar aroganții-ignoranții își mai permit să spere sau să se îndoiască de ceva. Cine sunt acești aroganți-ignoranți? Noi, oamenii.
E tot mai greu să ne resemnăm cu viața. Trăim și nu ne place ce vine. Îi periem pe alții, ne certăm, ne iubim, ne înșelăm, de urâm, ne regretăm... și peste 3 ore situația se poate schimba radical.
Facem prostia de a ne face planuri sau de a visa. Și suntem dezamăgiți de rezultat. Nu e cum ne dorim. Putem face prostia să sperăm că va fi mai bine. Putem regreta și plânge. Ambele metode mi se par eronate. Primele sunt droguri care te distrug când intri în sevraj. Iar celelalte sunt plafonări în trecut. Cel mai bună abordare mi se pare prezentul. Dacă mă doare, plâng. Dacă mă bucur, râd.
Sunt înconjurat de un Univers care dispare și simultan sunt element ce se degradează din alte Universuri. Plăcerile sunt plăceri. Durerea este durere. E la fel de normal să suferi cum este normal să te bucuri. Dar asta atunci pe moment. Odată ce acel moment a trecut, totul s-a terminat. Cum a trecut efectul bancului pe care tocmai l-am auzit, mă opresc din râs, aștept următorul moment, în care poate voi plânge. Atunci când îmi șterg ultima lacrimă provocată de pierderea a ceva ce iubeam mă calmez și voi dansa pe acea melodie care îmi place. E normal, trecutul și viitorul sunt singurele închisori reale. Pentru că ne privează de prezent.
Recunosc, îmi doream altceva de la viața mea. Am avut lungi perioade de regrete și de degradare fizică. Acum sunt resemnat. Încerc să îmi aduc o atitudine de resemnare pentru fiecare acțiune a mea. Voi mai plânge. Mult. Voi mai râde. Mult. Poate viața mea se va sfârși imediat ce public această postare. Sau poate exact atunci îmi vine în minte o idee care îmi va schimba viața. Habar nu am și nici nu îmi mai pasă. Inevitabilul e inevitabil tocmai de asta.
Nu ai nevoie de motive pentru a trăi. Nu ai nevoie de motive pentru a muri. Totul este trecător. Încearcă să storci ca pe o portocală tot ce ai mai frumos în jur.
Ai momente când viața ta e odioasă. Și a mea. Am plâns enorm. Ai momente când viața ta e minunată. Și a mea. Am râs din toată inima!
Ca o concluzie: TRĂIEȘTE! Nu știm ce ne așteaptă, trebuie să ne așteptăm la orice și totuși la nimic. Mai jos, un colaj cu melodiile mele preferate despre viață (o parte din ele):










5 comentarii:

  1. Wow! Am așteptat o postare nouă ca să pot să comentez ceva (și postarea asta chiar m-a uimit). Deci, ți-am citit tot blogul (adică toate postările) și am ajuns la concluzia că ești versiunea mea masculină (sună ciudat, știu) căreia îi place toamna, care e mai matură, care scrie mult mult mult mult mai frumos, mai clar, și mai explicit decât aș putea să o fac eu vreodată + alte câteva diferențe. :))
    P.S.: Ai un blog minunat!

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos scris. Si totusi, la finalul tuturor acestor randuri.. la finalul tuturor gandurilor.. la finalul zilei, ramai cu aceleasi intrebari: ce e viata? ce scop avem? unde trebuie sa ajungem?
    Iar daca ai sta sa te gandesti la fiecare pas, ca daca il faci altfel ar putea sa se continue diferit viata ta.. daca te gandesti ca avem milioane de posibilitati, dar alegem, constient sau inconstient una.. e coplesitor!

    RăspundețiȘtergere
  3. Cat despre pictura: imi place foarte mult, la fel cum imi place fiecare lucrare a lui Dali. As putea sta o zi intreaga intr-un muzeu cu operele lui Dali.

    RăspundețiȘtergere
  4. @Addie: Mă bucur mult de tot că îți place ceea ce scriu. Și mă bucur enorm să văd că există persoane care îmi împărtășesc ideile!
    @Alle: Ai perfectă dreptate, e odios să mă gândesc că din milioanele de decizii pe care le puteam lua, alegem doar una, care până în prezent, în cazul meu cel puțin, s-a dovedit a fi cea mai proastă!

    RăspundețiȘtergere
  5. "Ca o concluzie: TRĂIEȘTE! Nu știm ce ne așteaptă, trebuie să ne așteptăm la orice și totuși la nimic."
    --------------
    cu alt cuvinte ne indemni sa ne traim iluzia din plin. oricum o facem. are homosapiensul de ales?...atata timp cat se afala in sfera asta?

    RăspundețiȘtergere