Eminescu: geniu sau arogant?

Zilele trecute am purtat o discuție foarte interesantă cu o colegă despre Mihai Eminescu. Și în urma discuției am ajuns la o concluzie pe care o voi dezvolta în cele ce urmează. Mi-am pus întrebarea dacă Eminescu a fost un geniu sau doar un oportunist. Oare chiar a scris ceea ce simțea sau a vrut doar să epateze? Oare poeziile sale au fost artă sau doar un șir de cuvinte foarte bine alese pe care el le-a înșirat cu scopul de a ieși în evidență și de a se remarca? Oare Eminescu merită titulatura de ''cel mai mare poet național'' sau a fost doar un individ arogant și plin de sine, cu o inteligență nativă, pe care a folosit-o pentru a ajunge faimos într-o țară în care arta și cultura a reprezentat mereu un domeniu deficitar? Părerile sunt împărțite. Însă concluzia la care am ajuns eu este următoarea!
 Înainte de toate, trebuie să spun că am adorat poeziile lui Eminescu. Am început să îi studiez opera din clasa a IV-a. Era un adevărat mentor pentru mine. Ulterior, am început să cuget tot mai mult cu privire la marele poet! Când nivelul meu cultural se schimbase, începusem să mă îndoiesc de Eminescu. E foarte interesant cum, nu foarte antrenat în ale poeziei, eram fascinat de poeziile eminesciene, iar din clipa în care mi-am schimbat nivelul cultural am început să îl contest pe acesta.
 Dacă e să mă întrebi pe mine, Eminescu epata. Se folosea de inteligența nativă pentru a înșirui o serie de cuvinte plăcute auzului, legându-le prin rime. Avea cunoștințe în vaste domenii, ceea ce este de apreciat. De asemenea, ca jurnalist a fost foarte eficient, a fost foarte acid, ceea ce atrăsese asupra sa un val de ură din partea reprezentanților puterii, pe care îi deranja cu articolele pe care le scria despre ei. Însă în materie de poezie, Eminescu nu putem spune că deborda de genialitate. Cel mai probabil, îl putem acuza ca fiind...comercial! Da, în sensul în care a scris exact ceea ce dorea lumea să audă, nu și-a transpus propriile stări prin vers. Spre exemplu, opera sa cea mai faimoasă, ''Luceafărul'', este de fapt o operă în care el se aseamănă cu omul de geniu, considerându-l pe ''Cătălin'' Caragiale și pe ''Cătălina'' Veronica Micle simpli muritori, comparativ cu el, geniul, luceafărul, Hyperion, semizeul. Această genialitate asumată de el, îl face să cadă în banal. Această atitudine de superioritate pe care și-o asumă, este o dovadă de egoism și snobism. În mod normal, arta este procesul prin care se educă. Astfel încât, o operă precum ''Luceafărul'' nu văd cum poate educa. Involuntar ni se transmite mesajul că geniul este cel care suferă mereu, care se sacrifică și plânge. Doar că niciun geniu autentic nu își asumă genialitatea. Prin intermediul ''celei mai iubite opere a românilor'', Eminescu nu face decât să își verse frustrările.
 De asemenea, poezii precum ''Mai am un singur dor...'' sau ''Floare albastră'' sunt exagerări clare, deformări ale realității ce nu transmit nimic clar. Eminescu a scris poezii despre ficțiune. E greu de crezut că un om care prin firea lui nu putea fi fidel, ar fi suferit atât de mult la o despărțire. De asemenea, dorința lui de a muri ''la marginea mării'' erau, după părerea mea, simple mărci estetice de a atrage atenția. Prin acestea, el dorea să arate că pentru el natura ocupă un loc extrem de important, deși mărturii din timpul vieții arată că aceasta este doar o înșiruire de cuvinte frumoase, el nefiind în realitate adeptul unei astfel de morți. În ciuda dorinței sale de a părea un geniu blamat și crucificat pentru dorința sa de a fi diferit, în realitate Eminescu a fost un hedonist, un sclav al propriilor plăceri.
 Ca o concluzie, aș spune că Eminescu nu a fost un geniu al poeziei, ci un bărbat cu o inteligență nativă, ce dorea să epateze prin intermediul creațiilor literare pentru a primi aprecieri pentru inteligența sa!
Însă exemplu pozitiv sau negativ, Eminescu trebuie studiat și înțeles, apoi judecat sau adorat.