What I miss the most...

 Multe au fost, multe or să mai fie, toate la fel de efemere, toate trec și vin și nimic nu durează veșnic. Și parcă la toate le simt lipsa, dar dintre toate doar ceva pare mai special. De acel ceva îmi e dor. Singura mea evadare în atât de multe momente în care eram incapabil de a înfrunta valul de emoții ce mă lovea. Fie că erau pozitive sau negative, fie că erau răni sau bucurii, fie că era o simplă stare de plictiseală, de monotonie, de depresie sau poate doar extenuare de la prea multă muncă, ba chiar și stare de lene de la prea mult stat, de la prea multă rutină, toate acestea aveau același leac universal. Același în atât de multe momente, același în atât de multe clipe, singura metodă clară de a-mi goli mintea de gânduri, sufletul de emoții și corpul de stres și oboseală.
 Acel loc al meu nu e acasă. Nu e alături de familie. Nu e la o bere cu băieții. Nu e împreună cu prietenii. Nu e în sex. Nu e în substanțe. Nu e în club. Nu e în brațele iubitei. Nu e în mașină. Nu e în sport. Nu e în cărți. Nici măcar în scris poate nu e.

 Acel loc este ca un univers paralel. Este acel loc de care am mai scris, în apropierea casei mele. Mi-e dor să merg acolo. Mi-e dor ca după munca la un proiect, după o ceartă cu părinții, după nervii provocați pe la școală de profesori sau de colegi, după ce vreun meltean mă sfidează la semafor cu mașina sa de multe zeci de mii, după o noapte dormită prost, după orice moment greu să găsesc aceași rezolvare. Să îmi arunc o pereche de pantaloni de trening sau vreun short, un maieu sau un tricou, adidașii în picioare și să plec lăsând în urma mea doar un ''ies puțin, ne revedem acușica'' aruncat înainte ca zgomotul ușii închise să acopere fonic fundalul.

 Mi-e dor să stau pe conducta uriașă încălzită de soare, aruncând uneori priviri oamenilor ce stau întinși pe iarbă sub soare. Mi-e dor să merg în echilibru pe acea conductă pe toată lungimea ei. Iar când mă plictisesc de plimbat, să mă așez pe ea și să mă gândesc la toate. Până nu mai am la ce să mă gândesc și încep să aud vântul, păsările, gâzele. Până simt mirosul ierbii. Îmi ucid gândirea până reapar instinctele. Și când mi se face sete, să mă folosesc de mâini pentru a bea direct din izvor. Apoi, să încep să caut pietricele. Pe cele cu formă ciudată să le pun în buzunar și să le uit acolo. Pe cele normale să le arunc, în apă sau pe iarbă, doar de a le urmări traiectoria sau cerculețele pe care le provoacă.

 Mi-e dor să mă prindă o ploaie plimbându-mă printre pomi. Să las fiecare strop să mă atingă, să se prelingă pe fața mea. Și involuntar, să am un zâmbet uriaș pe chip. Să privesc în jurul meu, dar să văd în mine. Și înainte de a pleca spre casă, în ultima clipă în care trăiesc toate acestea, să spun: ''SUNT LINIȘTIT! SUNT FERICIT! SUNT LIBER!'', așa cum niciun prieten, nicio iubită, nicio rudă, nicio carte sau film nu mă poate face să spun.
 Îmi e dor de vremea care să îmi permită să fac asta. Îmi e dor de o clipă petrecută cu mine, doar cu mine. Mi-e dor de mine. Mi-e dor să îmi golesc sufletul, mintea și trupul de impuritățile stresului cotidian.
 I MISS MYSELF!