Te gândești că ai vrea să treacă cele 9-10-12 ore de muncă, să vii acasă, în același bloc banal și murdar de la petrecerile altora, să te arunci sub duș și să dormi. Te gândești cât urăști job-ul, dar cât de mare nevoie ai de el. Nu te motivează ideea ''să fiu bun'', ci ''să fac cât mai puține greșeli'', căci la un loc de muncă în ziua de azi nu poți fi bun. Dacă faci odată target-ul, creezi un precedent și astfel angajatorul va vrea și mai mult și mai mult și mai mult, până o să cedezi și o să te dea afară că ''nu ai rezultate''. De obicei te afunzi în muzică sau cu ochii într-o carte. Alteori nu, doar stai și privești pe geam și te îndopi cu chip-uri sau napolitane, singurele plăceri pe care ți le mai permiți. Te gândești în mintea ta că urmează examenele, trebuie să înveți. Urmează să plătești și chiria, deci nu poți face probleme la muncă. Trebuie să mănânci, să te îmbraci, să te speli. Totul în jur e bani și timp, iar tu încă nu știi cum să le organizezi armonios, ba chiar știi în sinea ta ca niciodată nu o să poți. Aveai mii de vise, pleci de acasă ca să ajungi mare. Mda, ai ajuns o persoană la fel de ștearsă ca oricare, visele tale părând acum copilării. Te gândești dacă nu ar fi mai ok să îți bagi picioarele în tot și să pleci acasă. Dar știi că ai ceda psihic să trăiești iar într-un oraș mic, împuțit, în care toate visele și oportunitățile trebuiesc lăsate la intrare. Nu ai suporta să știi că ești un parazit care e incapabil să se realizeze într-un oraș în care tropăie viața, ai redeveni la fel de nefericit ca întotdeauna. Perspectiva de ''puiul mamei'' nu e pentru tine, vrei să știi că te bați să ai ceva, că o să ai totul pe merit. Orele de muncă sunt interminabile, greșelile la fel, certurile superiorilor la fel. Taci și înghiți. Asculți vreun coleg care a terminat o școală mult mai importantă ca a ta și totuși e captiv acolo, la acel job. Te face să te gândești că și mai mult trebuie să tragi cu dinții de tot. În timpul liber, e și mai grav. Ești un personaj fie fals, care minte pentru a părea adaptabil, fie extrem de matur, care pune preț pe calitate, pe intelect, marginalizat astfel de majoritatea idioților din jur, deci ai puțini prieteni. Îți privești șeful, un individ la costum, plătit bine și care pare rece, dar care în realitate rezistă cu greu, dormind mai puțin ca tine, bând mai multă cafea, văzându-și soția mai rar decât îți vezi tu ceafa. Cu multe posibilități de concedii, dar cu atât de puțin timp pentru ele, viitorul tată al unui copil nefericit, ce nu își va avea tatăl alături de ziua lui, el fiind mereu pe drumuri. Mănânci dezorganizat, sari peste mese. Adormi greu, ai miliarde de gânduri cum că nu ești suficient de bun pentru nimic. Dormi puțin, visezi urât. Te refaci cu un Marlboro lung, 5 nessuri, 2-3 ciocolate, iar ca să combați migrena, o vodcă. Faci asta din liceu, e un mod de viață. Îți mai găsești refugiul în câte o plimbare ușoară, un orgasm ocazional cu o persoană necunoscută, căci o relație e ceva prea dificil. Nu mai poți avea încredere în oameni. Nu și când, obosit, extenuat, fără speranță în viitor, se găsesc cei apropiați să îți reproșeze că ''nu mai ești ca altă dată, te-ai schimbat'', fără a înțelege că în momentul în care te lupți cu viața și cu dorința de a-ți face un viitor, sentimentalismele cad pe locul 124, intelectul și rațiunea luându-le locul. E frustrant să vezi cum, deși te turezi la maximum, alții încă au pretenția să nu fii un om mai impasibil, ci te vor același mereu. Așadar, o altă apropiere de un om ajunge să îți pară un stres major.
Viața pe care o duci nu reprezintă decât pașii pe care îi duci spre un atac cerebral timpuriu. Ești prins într-un paradox, îți vine să te sinucizi uneori când vezi că deși te credeai invincibil, ești doar o piesă ușor de înlocuit într-un sistem, și frica de moarte care survine în urma faptului că te străduiești să fii o piesă cât mai utilă. Și așa apar iar și iar frustrările.
Zi de zi, mii de tineri fac asta zi de zi. Ăștia suntem noi, prima generație post decembristă. Prima generație născută odată cu democrația, ultima generație care se educa din plăcere, își stricau vederea prin biblioteci, își modelau trupul pe stadioane sau își extenuau organismul prin ateliere de creație. Care aveam vise și pe care le-am pierdut la vremea când trebuia să începem să credem tot mai mult în ele. O generație care știe că are un drept de vot, de care nu profită însă, simțindu-se abuzați, abandonați. O generație pe a cărei eforturi nu se mai pune preț, în care munca și truda nu au valoare, unde doar norocul sau fățărnicia te scot din groapă. Sfidați mereu din mașini scumpe de copii cu părinți norocoși. De paraziți politici. De invazia muzicii proaste și promovarea ideii că ingerarea unor diverse substanțe, te ajută să fii la înălțime. Și ateu să fii, ajungi să speri la Dumnezeu, nu îți mai permiți să îl sfidezi când cauți o speranță în orice. Și așa ajungi să mergi pe drum, cu ochii obosiți și organele interne prezentând diverse dureri să te gândești că nimic nu merită. Că te distrugi pentru a nu fi distrus. Supraviețuirea a ajuns unica miză. Suntem obiecte. Noi, generația anilor '90. Ăsta e Paradisul promis când am ieșit din comunism. Vreau să fiu un băiat cuminte, că dacă ăsta e Paradisul, chiar nu vreau să cad în Infern. Îți mai permiți acum să crezi în optimism?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu