De ce spun că ne spală creierele? Simplu! Pentru că altfel, așa cum se zice și în articol, nu am mai avea tot felul de gânduri înainte de culcare sau în fiecare moment de singurătate. Și nu am mai avea atât de multe coșmaruri în fiecare noapte. Ce sunt coșmarurile acelea de fapt? Ce sunt gândurile acelea? Idei. Clișee. Câți băieți nu au înainte de culcare frustrarea că nu i-au putut sparge fața dobitocului care i-a înjurat în mall de față cu prietena lor? Câți băieți nu sunt frustrați de gândul că experiența lor sexuală nu e suficientă și se vor face de râs? Câți nu sunt complexați de fizicul lor? Câte fete nu se plâng că sunt grase? Câte nu sunt frustrate de faptul că nu arată ca nu știu ce model? Cât de multe fete se ascund în spatele tonelor de machiaj, închipuindu-și că acesta le face perfecte? Câți tineri nu caută să cheltuie milioane pe haine sau accesorii pentru a putea fi acceptați de societate?
De unde vin toate acestea? Probabil că din faptul că au creierele spălate de societate. Probabil pentru că orice băiat își închipuie că pătrățelele pe abdomen îi asigură succesul în orice. Probabil pentru că orice fată consideră că doar anorexia este semn al perfecțiunii umane. Eu însumi adorm greu, îngropat în gândurile și frustrările acumulate peste zi. Urăsc faptul că văd atât de multă falsitate. Nu mă pot integra într-un sistem care minte pe față. Într-un sistem al clișeelor. Mă enervează faptul că de la terminarea relației, mă plâng că nu găsesc decât pițipoance care pun preț pe hainele mele. Sunt ofticat de faptul că toți în jurul meu se comportă din ce în ce mai mainstream. Ei suferă că nu câștigă lupta, eu sunt în categoria celor care suferă pentru că observă lupta și nu îi înțeleg rostul. Cei mai mulți aleg mall, cafenele, cluburi, haine scumpe și cocktailuri. Eu, ca un răzvrătit, am ales scara blocului, tricourile și berea, plimbările în parc, cărțile. Dar toți suntem captivi în lupta aceasta.
Eu îmi spun mereu că mi-am găsit fericirea. Da, fericirea mea actuală înseamnă muzica rock care mă însuflețește. Dar oare cât de reală poate fi o fericire obținută din urma unui refugiu?
Singurii oameni fericiți pe care i-am întâlnit sunt idioții. Am întâlnit o grămadă de tembeli, care nu sunt deloc deranjați de condiția lor. Efectiv, creierul lor refuză să se maturizeze. Nu îi deranjează nimic, râd de orice pisică ce se împiedică. Desigur, există și oamenii care luptă pentru fericirea lor, am întâlnit oameni care au înțeles că viața este grea în esență, dar rolul tău este de a lupta pentru fericirea ta. Da, asta da, este de apreciat. Însă și acest lucru implică un travaliu. Singura fericire lipsită de griji este a celor mai sus menționați. Cunosc personal un astfel de exemplar, care deși atinge vârsta de 20 de ani, nu are nicio problemă existențială, nu respectă nicio regulă, nu rănește pe nimeni, nu se luptă cu nimeni. Se uită la televizor mult. Știe ce invitați are Măruță la Happy Hour sau ce a mai zis Capatos. Nu e deranjat de faptul că părinții poate nu au bani, că nu are prieteni și nu face nimic pentru a intra în grațiile unei fete. Este doar el, captiv în propria idioțenie, în propria mediocritate, în propria imaturitate.
Refuz să cred că soluția este să devin prizonierul formei mele materiale. Refuz să cred că dincolo de mașini scumpe, haine, sex, confort, mâncare și ziua de astăzi nu mai există nimic. Refuz să cred că pentru a supraviețui trebuie să devin o clonă, să ''fiu ca ceilalți'', să aleg să fiu ''la modă'', deși asta înseamnă să mă pierd pe mine ca individ și să devin unul din mulțime. Sistemul meu de valori? Ce fac cu el? Cu ideile, cu visele, cu speranțele mele? Le las să se usuce pe asfalt pentru ''a fi la fel ca ceilalți''? Nu! ''Clar nu-i asta calea/ Doar să faci banii și valea'' spunea Cedry2k într-o melodie. Da, la fel ca ceilalți, îmi fac milioane de gânduri. Dar decât să mă întristez ''că nu sunt popular, în tendințe și în centrul atenției'', prefer să mă întristez că sistemul meu de valori are tot mai greu aplicabilitate și tot mai mult mă sufocă idioțenia, răutatea, disprețul și lipsa de respect, rezultatul îndoctrinării, de care suferă generația mea. Vreau să cred că încă există fete care nu au nevoie de machiaj pentru a fi drăguțe. Vreau să cred că există băieți care fac sport pentru sănătate sau din pasiune, nu pentru a se lăuda cu asta. Vreau să cred că mai există oameni care au înțeles că hainele nu sunt accesorii și care încă pun preț pe caracter înaintea aspectului, tunsorii sau preferințelor muzicale.
Și că tot veni vorba de gândurile pe care și le fac tinerii în fiecare seară, iată-le pe ale mele, transpuse într-un cântec:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu