marți, 5 mai 2015

Transmisie dintre betoane

 O deconectare de la stresul zilnic, obligațiile școlare, sarcinile de serviciu și problemele cu mine și cu ceilalți. Doar nasul într-o carte, pe o bancă, la soare. Și pulsul orașului luat cu pașii. Nimeni și nimic nu mă ajută să mă destind cum o face mirosul urban, combinația de petic de verdeață, nori de praf și clădiri gri, pe un fundal sonor asigurat de motoare de mașini, triluri de păsări, râsete de copii, înjurături prin trafic. Văd o școală. În curtea ei, niște puști ce credeau că impresionează prin poziții ale corpului ostentative. Piciorul rezemat de zid, o privire ce vrea să pară cunoscătoare a vieții, un aer de relaxare forțată. Puștani, nu știți voi ce vă rezervă viața.

 Nu mă pot abține, în plimbarea mea pe malurile Dâmboviței să nu ascult piese care cândva au însemnat ceva. Brusc, acum conturul dat altă dat de ele prindea și culoare. E uimitor cum o melodie are darul de a însemna mai mult în viitor ca fragment al trecutului decât în prezentul în care descrie starea noastră de bine. Poate e încă o dovadă că obișnuim să simțim regretul a ceva ce am avut și pierdut mult mai intens decât bucuria că avem ceva. Deși orașul ăsta e plin de el însuși, încă îmi place. Și când spun plin de el însuși mă refer la aglomerația care îl caracterizează. Ce altceva este sufletul, caracterul, atitudinea unui oraș dacă nu populația, mașinile, clădirile care îl formează?
 Hoinăresc. Aș hoinări fără oprire ca și cum aș dori să găsesc ceva. Nu știu ce încă, parcă am pierdut ceva sau trebuie să mă pierd de ceva, am un instinct de a fi mereu în mișcare. Nu mă pot abține din a fi un fin observator al vieții, să văd cum tropăie viața prin oameni. Aceiași corporatiști robotizați care râd scurt la orice glumă fină, aceiași oameni vulgari, plebei care râd zgomotos la orice vulgaritate, aceleași fete ce, sub febra complexelor inferiorității la care le supune mentalul social-economic, preferă să afișeze cât mai mult din ele, alegând să se materializeze total pentru a se simți apreciate. Aceiași puști de liceu efemizați cu aceleași subiecte cretine de discuție, aceleași fete tăcute, îmbrăcate cât mai gothic, care stau în metrou, se încarcă cu decibelii ce ies din căști mai mult decât cu discuțiile cu ceilalți...atât de multe fețe, atât de multe caractere.
 Și totuși atât de multe schimbări. Locurile prin care hoinăresc acum sunt altele. Generația pe care o vedeam ieri râzând și palmând țigări prin curtea școlii a dispărut. Cei cu care împărțeam un Chipicao ieri, azi sunt căsătoriți sau cu joburi pe alte meridiane. Și nici eu nu mai sunt în trening, lângă aceeași scară de bloc, lângă petul meu de bere, drăcuind și înjurând după aceeași fată. Și nici ea nu mai e de mult. Nici chetele pentru pate și pâine, mâncate la scară, să nu mai pierdem vremea cu intratul în casă. Nici diminețile în care așteptam să răsară soarele să plec în casă, pășind cu grijă pe drum, să nu deranjez spuma interlopilor care se pregăteau să iasă din tură, senzația când muști din pepene și te mânjești tot, pumnii în față împărțiți din motive mai mult decât banale celor cu care te împăcai în următoarele două minute. Acum sunt alții, sunt alți puștani ce mi-au luat locul acolo. S-a schimbat tot, s-a pierdut tot.
 Tot ce mi-a mai rămas acum, dincolo de pozele salvate fie în albume, fie în foldere, fie în sertărașe ale creierului meu sunt vântul de vară, soarele, mirosul de praf combinat cu cel de benzină și verdeață, străzile pe care calc, locurile în care mă întorc și care se pare că au trecut ușor peste plecarea mea. În orice colțișor aș călca, totul e la fel. Și cel mai mult mi s-a impregnat în minte ideea că va veni vremea când voi fi nostalgic după prezent, după ce trăiesc acum, după ce nu apreciez suficient de mult acum. Dar cât timp vor fi betoanele care să îmi amintească, lipsite acum de strigătele copiilor și de sângele de la juliturile lor în genunchi, voi fi bine. Ne vom ridica moralul reciproc, cu gândul la trecutul glorios avut împreună. Chit că acum sunt departe de acel cartier, el e mai aproape ca oricând, asemeni persoanei care te-a fascinat atât de mult încât să încerci să o găsești în altele.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu