Foștii necrofili și friendzone-ul de la vikingul Dani Mocanu

 Societatea omenească, de când a luat ea ființă, acum mii de ani, pe vremea când Iliescu probabil încă era virgin, s-a bazat pe epoci și curente specifice acestora. Indiferent că vorbim de cultură sau că vorbim de haine (deși spun unii creatori de modă-niște ciobani, scuze Răzvane-că cică și asta cu vestimentația e o adevărată artă), fiecare epocă are un anume stil caracteristic. L-ai putea distinge pe Octavian Augustus de Hercule Poirot și de Luke Skywalker doar prin ținută, nu cred că ai putea spune că-s contemporani dacă te-ai întâlni cu ei la coadă la Mega Image (mă rog, dacă ești Radu Beligan, cu siguranță te-ai întâlnit deja cu primii doi și o să trăiești îndeajuns încât să îl întâlnești și pe ultimul). Desigur că nici perioada contemporană nu face excepție. Are și ea elementele sale-cheie. Așa cum perioada renașterii se caracterizează prin ''Doctor Octavius ăla pletos, care stă crăcit în cerc în desenul lui Da Vinci'' (Omul vitruvian) dacă nu ai luat BAC-ul  sau scoaterea la suprafață și a răspândirii culturii-dacă ai luat BAC-ul, iar cea medievală prin sângele vărsat pentru ambițiile pap...ăăă...pentru răspândirea și apărarea creștinismului, perioada contemporană se caracterizează prin cu totul și cu totul alte elemente.

 Acum câțiva ani, toate fetele care încă nu sângeraseră din cauza primului ciclu (dar deja sângeraseră din cauza dezvirginării) erau necrofile. Erau îndrăgostite de zombalăi, vârcolaci și alte astfel de spirite, datorită execrabilei producții cinematografice Twilight și a serialelor cu demoni sau alte creaturi, de genul Jurnalele vampirilor. Brusc, toate erau demoni reîncarnați, vampiroaice, vrăjitoare, drăcoaice sau alte astfel de creaturi, de când le vedeai spuneai că multe lighioane mai are Hades în ogradă și toate îi sar gardul cu poarta deschisă.

După câteva urlete la lună și șapte hamsteri uciși în oala de tuci, folosită la descântecele ce trebuiau să le aducă vampiroiul la ușă, s-a potolit lumea și a început o perioadă a pozelor, a sapiosexuaității și a tristeții omului de geniu. Era o lume plină de oameni care se credeau fotografi și care se ilustrau pe ei ca pe niște persoane depresive, decadente, care sufereau că lumea pune mai mult preț pe superficialitate decât pe inteligența lor. O generație plină de sapiosexuali cu BAC-ul picat și corijențe.

După ce s-a scumpit Gillette-ul și suferinzii nu își mai permiteau asceza, iar băieții de la Scorseze au început să le dea șuturi în părțile moi, cu care erau sapiosexuali, ca să înceteze cu pozele la metrou, a apărut mult așteptatul Fifty shades of grey. Din acea clipă, toată lumea a început să înlocuiască tradiționalul preludiu copiat din Perla, cărările iubirii, ăla cu lumânări și băiță cu spumă, cu o ciomăgeală. Motiv de bucurie pentru vasluieni, care acum își puteau bate în voie nevestele, că nu îi mai reclamau, ba din contră, se bucurau că sunt și ele ''iubite ca în filme''.

Mai cu o contuzie făcută la preludiu, mai cu o infecție făcută de la sfoara de BDSM înlocuită cu sfoara de rufe, a trecut și perioada sexului extrem. Asta poate pentru că nici nu mai are cine cu cine să îl facă. Spun asta pentru că moda actuală e cea cu friendzone. Indiferent de câte taxe și accize noi apar, indiferent de noile boli rare sau de amenințările cu bombă ale unora cu așternut în cap, cea mai mare și mai tristă problemă a zilelor noastre este friendzone-ul. Toți au câte un printscreen despre cum au primit un friendzone. E atât de la modă să iei un friendzone, încât dacă te dai la cineva și ți se răspunde la flirt, te oftici că ți-a ieșit combinația. Cum te mai dai tu acum comediant dacă ți-ai tras gagic/ă?
 Dar să nu fim răi. Nu e singura cale de a face lumea să râdă. Mai e și Dani Mocanu. Aici nu fac nicio glumă. Observ că e suficient să îi spui numele și faci instant like-uri pe net, care te conving că ești comediant. Nu contează în ce situație, în ce context, prin ce aspect, dacă se pronunță Dani Mocanu, se pronunță comedie. Chit că 95% din glumele despre el sunt mai seci ca vinul preferat a lui Cheloo (vezi Bagabonții '99), asta e moda, la asta râdem.

Dar nu doar râsul e cel ce ne preocupă. Deși cu note mici la istorie, deși până mai acum ceva timp eram sapiosexuali atrași de rafinament, acum toată lumea iubește Evul Mediu, sângele și cruzimea. Aspectul de homeless, pletele în praful din jungla urbană, barba neîngrijită și privirea încruntată sunt must have-uri. Uită de educație! Uită de civilizație! Uită de dorința de modernizare a societății! Acum toți sunt vikingii autobuzelor. Duc lupte grele, se întorc la origini. E drept, manifestările de acest gen sunt pe internet, DAR HEI!! ce ar fi o societate de tip copycat fără paradoxurile sale atât de amuzante (de pe urma cărora mai mâncă și Times New Roman o pâine)?

 Aștept în colțișorul meu, cu punga de chipsuri în mână, momentul în care HBO va scoate un serial despre un copil care realizează că e un monument de prostie și încetează să mai imite ce vede la alții, se apucă de citit și învățat pentru a lua BAC-ul, dar mai important de atât, va face tot ceea ce îi stă în putere să lucreze la el, ca om, să își contureze personalitatea și să fie selectiv, să nu își mai aleagă modele de artiști din rândul celor ce copiază ce văd în jur și numesc mizeria asta artă (și tu te-ai gândit la Bendeac când am zis asta?).