Nota, vă rog!

 Despre mine, ce să zic? Decât că cele mai multe lucruri din viața mea au fost constante. Au părut parcă de neclintit încă din adolescență. Și păreau parcă toate într-un unghi mort, cu roți pătrate, care, în ciuda cântecului popular, nu se întorceau deloc. Și evident, foarte multe lucruri erau de o negativitate desprinsă din scenarii cu dricuri și azile, nu alta! Însă poate cea mai mare sclipire din ochii mei a apărut în clipa în care am văzut că se mai tocesc colturile alea si se cam rotunjesc roțile alea nenorocite!

 Adolescența și incipitul vieții de adult m-au prins clar cu două mari trăsături dominante, doi balauri care se hrăneau cu energia din mine: o stimă de sine scăzută până la nivelul unei depresii și o răutate a vorbelor, îmbrăcată într-un vocabular foarte complex, menite să rănească persoana căreia îi erau adresate. Dintr-un exces de ego și o slăbiciune personală, le acceptasem pe cele două ca pe un mod de viață și pe cea de-a doua chiar ca pe o calitate, un har. Harul de a arunca mojicii, de a ascunde puțină ură în fiecare cuvințel. Cum era să nu mă îmbăt cu iluzia că e un dar când cei din jur, animați de umorul grotesc al urii împachetate în umor îmi ofereau stabilitatea emoțională pe care eu nu eram capabil să mi-o ofer privind în mine?  Am luat-o drept menire și m-am apucat să îmi fac o frumoasă plantație de dejecții și frustrări, altoite cu umorul și dexteritatea exprimării, fiind ceea ce societatea adoră de secole: un hater.

 Un hater nu face decât să stârnească umorul prin răutăți gratuite aduse altora. Părea înfloritor, terapie, nu alta! De la urări de boli incurabile, atacuri ale defectelor fizice sau psihice și până la murdărirea sacrului cuiva, toate mi se păreau un fel de datorie morală a celor care înțeleg defectele societății și aleg să le corecteze prin ironie, prin „palme” date ei. Cred că cel mai sclipitor moment al vieții mele a fost clipa în care am deschis ochii atât de tare încât să mă rușinez de ceea ce am scris/spus/gândit. Începând să înțeleg cine sunt, ce set de valori și credințe am, ce calități și ce defecte, mi-a dispărut orice urmă de stimă de sine scăzută, implicit toate tristețile imaginare, create din neasumarea greșelilor mele. Ulterior, fiind un om din care a dispărut tristețea, am văzut că răutatea nu mai avea punct de sprijit. Și m-am jenat de răutatea aruncată.

 Glumele cu lagăre și nazism mi se pare mizerabile. Glumele despre aspectul, statura sau greutatea cuiva, sunt condamnabile. Glumele despre categoriile defavorizate, o mizerie. Am observat că de când am renunțat la glumele macabre și la hate, la glumele de autobază și la jignirile gratuite aduse unora sau altora, mulți consideră că nu mai am umor. Ce mă întristează este că ei chiar considerau asta umor. Bullyingul nu e amuzant! Fie că postăm poza unui om, fie el cum o fi, urmând să facem memeuri sau să lăsăm comentarii răutăcioase, fie că adresăm amenințări și injurii familiei unora, fie ei și ca Dragnea sau Kovesi, fie că dorim moartea cuiva doar pentru că e într-o altă tabără decât a noastră...nu are nicio legătură cu umorul, ci cu răutatea și agresarea  altora. Aud mereu prostia aia cu „vai, ce garofițe, dacă nu sunt în stare să îmi suporte vorbele, să se care”. Well, da, dacă cineva se simte jignit de răutatea pe care o spui, poate opta să nu o asculte. Dar un adevărat semn de maturitate și evoluție personală va fi când vei alege să te abții de la a arunca o răutate, doar pentru a pune pe cineva într-o situație proastă. Umorul este cu totul altceva, mult mai cu substrat și mult mai puțin jignitor. Poate uneori trebuie să usture, dar nu să taie în carne vie și să cangreneze.

 Fă un test, o perioadă alege să tragi aer în piept și să treci peste fiecare om inferior ție pe care îl vezi pe net și care se manifestă așa cum simte el că e corect. Abține-te de la a-i lăsa un comentariu jignitor, de la a face un meme cu el și de la a-l transforma într-o vedetă de internet, cum a fost cazul băiatului cu telecomenzi-nuștiud-astea. Și în general, încearcă să te abții de la a considera că a necăji pe cineva, fie și în joacă, este o cale de divertisment. 

 Altfel, vom fi ca într-un serial de desene animate, „Ce-i cu Andy?”, în care după fiecare glumă proastă, apăreau repercusiuni. Pe moment, poate nu le simțim.  Dar...sunt pe drum!

„Nota, vă rog! ”