Purici

Umbra cafelelor de amiază târzie au apus de mult sub efectul crâncen și neiertător al plictiselii cronice. E aproape de nivel cuantic felul în care un oraș în care colcăie viața până la nivelul în care nu mai au loc unii de alții, zace apatic într-o moarte clinică, ținut în viață doar de aparate. Aparate dintre cele mai diverse. Unele poziționate la cam orice colț de stradă, se hrănesc cu iluziile și remunerațiile naivilor care vânează o aliniere de cireșe pentru a le ieși măcar jumate din banii pe care i-au pierdut până acum. Ecrane mari, mai mult sau mai puțin plate, care arată la capătul celălalt al sticlei o mână de oameni îmbrăcați în costume cât juma' de ''minim pă economie'', vorbesc unora mai bătrâni de mișcări și reforme.
 Alte ecrane mai mici și mai ''hașde'', redau acum seriale, porn sau standup-uri, unicele shoturi de evadare din cotidian pe care și le mai permit unii. Tot în fața lor, câțiva amărâți mimează fericirea, făcând provocări tâmpite sau renunțând la haine pentru banii unor alți nefericiți, singuri și plini de frustrări și obsesii, care se eliberează de stres comandând altora să le facă pe plac. Unii se lasă umiliți cu gândul la telefonul cel nou pe care și-l vor lua, alții încurajează umilința pentru a compensa lipsa afecțiunii sau a atenției în realitate.

 Cele mai mici și mai rapide aparate suplinesc, cu succes, dinamica unei interacțiuni sociale umane. Unii râd la poze cu text făcute de alții, reacție nervoasă a creierului ce vrea eliberare. Alții ''îi țin aproape'' pe cei dragi, mimând fericirea sau tristețea folosind comunicarea scrisă, în ajutorul căreia, vin în completare câteva desene cu expresii faciale galbene. Comunicăm. Alții ignoră toți necunoscuții din jurul lor, căutând potrivirea cu străinul de pe ecranul mic din mâna lor. Socializăm.

 Pentru alții, acum rulează un joc. Un loc unde poți să îți faci viața pe care vrei să o faci. Așa cum nu îți permiți să o visezi. La alții, rulează un fundal sonor cu muzică diversă, menit să acopere zgomotele scoase în timpul acelui act sexual de sfârșit de zi de muncă, făcut nu din pasiune, cât din același motiv pentru care mâncăm ciocolată, deși organismul poate supraviețui și fără: creierul vrea să fie alintat după o zi în care a suportat eroic ceva ce detestă, își vrea porția de endorfine.

 Tot un aparat ține în viață și voința absurdă de eliberare a unui infam care se condamnă singur la a ceda tuturor tentațiilor care îi aduc doar satisfacții de moment, a unui infractor ce comite de parcă uită că e și propriul procuror necruțător. Își cumpără libertatea vărsând energia ideilor pe un jurnal online.

 Vezi? Suntem vii! Dar hey, viața se vede cu purici. Și nu are filtre. Și nu putem spune ce gândim. Și trebuie să...și apoi să...și să...