Fracturi de caracter

 E ora la care unii se trezesc. Alții se culcă. Eu nici nu am dormit, nici nu urmează să o fac. "Iar te neglijezi? O să mori tânăr" - îmi răsună deja asta în cap. Nu am ce face. Nevoi primare mă țin treaz. Nevoia de a scrie, în cazul meu. De a descâlci, la un pahar de whisky, toate gândurile astea scrise parcă în rune egiptene. Și totuși, după ce ți-a mai dat câteva uppercut-uri la ficat procesul tău creator, mai înșiri și textul ăsta pe blog. Oricum, pentru restul ești fie un glumeț de facebook, fie un imatur care nu își vede prioritățile. În loc să faci bani, îți faci gânduri. Și vorbești cu tine la persoana a treia, doar-doar nu o părea monolog.


 Mda. Așa e! Mi-am indus iar stări atât de otrăvitoare sănătății, dar atât de benefice "procesului creator". Aveam nevoie de asta. Uneori, parcă e mai bine să te simți confuz sau vinovat decât glaciar ca un valet englez, care își face treaba doar din obligație. Aș fi vrut să îmi pese mai mult decât de catastrofă. Să mă mai miște ceva, să mă mai motiveze ceva. Sau măcar mi-aș dori să mă deranjeze asta.

 Sunt dezinteresat total și îi neglijez pe toți. Știu că nu e corect, dar nu îmi pasă. Nu aș vrea să îmi pese, dar știu că ar trebui. Mi-am extirpat, involuntar poate, glanda corectitudinii. Nu mai visez acum decât la o casă la munte. Sau măcar bulevarde lungi și goale, unde să îmi savurez, la pas, propria companie. Mă alienează emoțional, dar mă încarcă atât de tare psihic singurătatea la care mă autosupun. Nu mai am abilitatea de a mă supăra, de a mă oftica, de a mă frustra. Cel mult, mă enervez pe moment și îmi trece. Sau poate nu îmi trece, doar pândesc momentul propice pentru a mă răzbuna. Nu, nu de ură, efectiv, de plictiseală. În clipele astea, și o ură profundă și sinceră ar fi mai onorabilă decât indiferența la care îi supun pe toți. Nu îmi pasă. De trecut, de oamenii de acolo, de unii care erau parte importantă cândva. Amintirile mele pregnante au rămas plimbările pe bulevardele lungi în compania muzicii din căști și ideile care prindeau contur. Îmi amintesc mai ușor de gustul cafelei băută într-o zi de noiembrie a lui 2014 pe podulețul din IOR decât de vreo promisiune sau vreun "te iubesc!" aruncat cuiva în aceiași perioadă sau de strângerea de mână, plină de compasiune și respect a oricărui om pe care, atunci, îl delectam cu prietenia și respectul meu. "Oamenii mei" sunt aceiași de vreo 6-7-10 ani încoace. Nu au plecat niciodată. Au mai venit unii. Dar nici pe "oamenii mei" nu îi onorez adesea cu prezența.

 Naivii ar recomanda iarbă, alcool și muzică. Ce nu înțeleg ei e că astea nu mă împing la socializare, dans și exteriorizare, ci la dorința de fi lăsat în pace, a lua un pix și o foaie și a scrie. Poate a le da o rotunjire anume slovelor, să le fac versuri și să le recit pe instrumentale. Nu își fac loc în playlistul nimănui, dincolo de obligație, mă ascultă, poate, doi sau 3 copii maturi, introverți și poate la fel de delăsători, care simt filmul în care sunt eu. Nu aduc beneficiu poate nimănui. În afară de mine. Și îmi e atât de suficient!

 Poate ar fi sănătos să pășesc în afara cercului confortului meu. Însă tot ceea ce e în afară, parcă nu e la fel de atrăgător. E frumoasă hrana emoțională ce îmi oferiți, dar tot ce îmi procur singur e mai bun. Ce paradox, nu? În lumea în care oamenii își pun sufletul pe tavă altora pentru a putea prin alții să fie ok cu ei, eu nu iau nici ce pun alții pe tavă, pentru că ce am deja e mai mult decât suficient. Îmi privesc egoismul, dependența de cercul de confort ca pe dependența de heroină: știu că poate e nesănătoasă, dar mă face mai fericit ca orice altă alternativă. Și totuși, cine spune că trebuie să facem ce trebuie, nu ce ne dorim?