Mahmurelile beției gândului

 Atunci când oamenii aud că scriu, confundă capacitatea-mi profanatorie de a-mi săpa în suflet și minte pentru a da un spațiu vocii din mine cu vreo străfulgerare de har sau cu profunzimea emoțională. N-am fost niciodată un sentimental. Un nostalgic? Da. Un visător? Uneori. Un sentimental? Aproape deloc. Ba, dimpotrivă, mă poticneam ca un cârd de mașini, pe un bulevard aglomerat, la o oră de vârf, când se lăsa pe mijlocul bulevardului o barieră și trecea un tren marfar, lung și greoi, lent și ruginit. Dar azi...

 Nu e stupid să ai fix ceea ce vrei de la viață, să simți cum fiecare mușchi e relaxat, mai puțin cei faciali, care sunt ca blocați într-un zâmbet de recunoștință față de Tot, față de acea bulă în care de la Divin la Malefic, de la uman la miracol, de la muritor la infinit, sunt toate prinse aici, față de care ești atât de mulțumit că există, că te-a adus unde ești acum, pentru ca mai apoi, din prea plinul sufletului, să răsune într-un colț un ecou?

 Mi s-a făcut o clipă dor să fiu naiv. Să dau de ochii ca două sticle mate, în care să par altul, să pară că strălucește Soarele din mine, nu că sunt un diamant fals, care lucește doar că preia din razele Soarelui și le dă mai departe. Ochi ca două oglinzi pătate, prin care să par ceva ce nu par în alte oglinzi. Da, raționalul din mine mi-a amintit că odată deschiși larg, când oglinda va fi curățată, iar sticla nu va mai fi mată, nimic special nu va mai fi de văzut, că e chimie pură în creierul nostru și nimic dincolo de ea. Că e ca o noapte de beție a gândului, iar mahmureala va fi tot un proces lung și dureros, cum e mereu.

 Dar pe moment, mi-a fost dor de un shot de emoții intense. Știu, răspunsul e în nivelurile de serotonină, endorfină, oxitocină și dopamină din creier. Frumusețea Sandei Brown vine de acolo de unde vine oroarea față de un manual de neuroștiință: prima e ca un shot de iluzii, ce te proiectează în utopii, al doilea, doar îți explică de ce vrei utopii.

 În continuare nu aș da armonia din mine pe un haos frumos și incontrolabil. Dar astăzi, pentru prima oară după mult timp, am avut câteva minute de ezitare. Și e ok să le am. De asta am și scris textul ăsta. Să-mi amintesc că sunt om și că oricât de multe aș avea, ajung să cred că fix moneda lipsă e cea mai prețioasă. Și pentru că blogul ăsta este "zidul casei mele interioare", unde ies și mâzgâlesc tot ceea ce aș lăsa nespus. Oamenii pot face un exercițiu de voaiurism și pot trage cu ochiul la ce am scris. Chiar dacă ei văd, tot un spațiu safe și intim rămâne. 

 Da, azi am fost ingrat față de tot ceea ce am și îmi doream acum un an pe vremea asta. Dar e ok, a fi ingrat, face parte din conjucarea prin acțiune a verbului "a fi" la noi, maimuțele cu anxietate, construite după un chip divin. Ăsta e defectul fericirii: e ca un drog, când o ai, ai impresia că ai vrea mai mult sau ai vrea și altceva. Atunci ai nevoie de o cană mare și rece de recunoștință. 

Pace-n sine!