Haide!

 Când eram mic, simțeam un mix de tristețe și melancolie odată cu prima zi de toamnă. Un cocktail de emoții pe care firea mea, mai degrabă rudimentară și sălbatică în ceea ce înseamnă procesarea lor, se împiedica. Mereu vara mi s-a părut ca un chef de Revelion. Iar toamna e acea liniște de 1 ianuarie ce domnește peste oraș. Dacă vara e iubita aia pasională, care mă ia de mână și mă duce acolo unde toată lumea ne poate vedea, toamna e amanta discretă. Cea cu care ieși în parc atunci când nu e nimeni acolo, pe care o săruți în spațiul întunecat dintre două felinare, departe de ochii curioșilor. 

 Dacă vara o simți în fierbințeala pielii și în pulsul crescut de trăiri, toamna o simți în oboseala de pe pleoape. Toamna te invită la plimbări lungi și somn devreme. 

  Și iar mă întorc la axes și Nimeni Altu' și aud cum "E iar septembrie și plouă mărunt/ Am mai pierdut o vară sperând". 

Nu știu la ce am sperat. La nemurire, probabil. Vara are prostul obicei de a mă face să-mi doresc nemurirea. Noroc cu toamna, care mă face să-mi amintesc că există un final, dar mă sărută și mă face să sper la unul fericit, liniștit, cu armonie în suflet. 

N-a mai fost o vară la fel de nebună. Dar nici cuminte nu a fost. 3 decade de veri în viața mea și tot nu se cumințește. E pasională, nu pot să nu îi acord acel dans pe un nisip fierbinte pe care și-l cere 3 luni pe an.

Dar...acum mă așteaptă ea, doamna toamnă. Cu liniștea ei. Cu zâmbetul ei timid. Cu simplitatea și modestia ei. Mă așteaptă și mă caută din priviri. Pândește la geaca mea neagră de blugi din cuier și parcă așteaptă să mă vadă cum o îmbrac și îi ofer brațul meu, pentru o plimbare în parc, sub adierea vântului. 

Te așteptam! Haide, toarnă-mi puțin din liniștea și melancolia cu care m-ai învățat și în care simt că mă scufund adesea. Te simt ca pe o cădere în gol, o cădere în mine. De care am atât de mare nevoie, deși mă sperie atât de tare...