O altă noapte de vară petrecută cu Ina. Nu, nu cântăreața. Nici vreo tipă de pe cine știe ce aplicație de dating. Nu e vreo vecină sau vreo iubită. Dar cine dracu' e Ina?
O nenorocită care îmi ține companie. Mie și multora. Sub diverse alte nume. Nicot Ina, Cafe Ina, Dopam Ina. Nu îi știm numele real. Știm doar că o căutăm în serile când avem pioneze în cornee de nu putem închide ochii. Și nu că ne-ar face bine. Nu, nu. Mai rău face. E o torționară, care nu are nici sfaturi, nici rezolvări. Are doar cinism și un umor de dugheană, te ia peste picior, iar când te simți la pământ, îți spune că nu ai de ce, că acolo ai fost mereu. E muza Satanei, dacă era el artist și ea femeie: nebună, ipocrită, sadică și frumoasă. Nebuna dracului!
A venit iar să mă caute. Știe ea de ce. Știa că în ciuda fericirii mele, a glumelor ascuțite și a zâmbetului de arbaletă, sufletul meu nu mai e de peste 2 decenii o grădină, cu fire de iarbă scăldate de Soare. E un ghetou nipon, casă de yakuza, unde nimeni nu intră. Poate doar gânduri negre, sub formă de ninja rătăciți și gata de misiuni sângeroase. Și în zgomotul katanelor și a decadenței, miroase a frică, a deznădejde, a liniște care crește pulsul, unde îngerii mei păzitori și demonii mei interiori joacă barbut cu zaruri făurite din frânturi de ego și subconștient, pariindu-mi stima de sine la o brăilă.
Am toate motivele ca sinele meu să fie un templu budist. Totuși, e un port plin de marinari beți, care se iau la cuțităreală cu pirați ce vor să-i jefuiască, plină de valutiști ce schimbă monezi de fericire pe bancnote mari de inocență și femei ușoare ce negociază predictibilitatea existențială pentru emoții pure sub prețul pieței. Și toate astea pentru că oricâtă fericire mi-ar fi scoasă în cale, e undeva o voce în spatele minții care îmi spune precum greierele lui Pinocchio că nu e de ajuns. Că oricât de mare e lumea, când mă întind, încă îmi ies picioarele afară. Că am o genă de geniu neexplorată. Că nu sunt făcut să fiu fericit, ci făcut să fiu genial. Și în loc să mă împac cu mediocritatea mea, să cinăm împreună, ca în fiecare seară, mă face să o privesc circumspect, ca și cum nu ar fi și casa ei, că nu e prietenul de care am nevoie și că nu trăim într-o simbioză perfectă.
Deși am pretenția că nu sunt un ilogic și un sentimental, devin la fel de prost precum Caligula când i-a declarat război lui Poseidon. Știu că nu pot schimba lumea, dar ceva mă face să vreau să încerc. Zici că nu l-aș fi citit toată viața pe Paler, care îmi vorbea de cum succesul nu înseamnă fericire.
Nimic nu e mai frustrant decât să visezi să zbori pe lună când nici să alergi pe pământ nu știi. Un purtător de lanț al mediocrității ce ar vrea să alerge liber pe câmpia genialității.
Și nu oricum: ci impunând stilul meu maselor, nu a-mi adapta stilul la ele. A livra tot ce cred eu că e genial la mine și a-i judeca pe cei ce preferă orice altceva, care nu se apropie de același nivel de profunzime.
Și totuși, în sinea mea, urăsc ideea popularității și ador simplitatea. E o bătălie atât de absurdă, încât pare că în orice tabără aș fi, prefer să câștige cealaltă tabără, doar să mă simt prost pentru asta. Da, sunt paradoxal. La fel de paradoxal am fost și acum câteva luni, când plecarea unei anume Eve din Edenul meu interior a fost un atentat de la Sarajevo, ce a declanșat Marele Război în mine. Dar și când, aceeași Evă avea să revină și să plece mai târziu, la fel de ușor și de neașteptat, doar că acum, efectul a fost ca o grenadă detonată, care a făcut un fâsâit mai mult hilar, în loc să stârnească măcar o antipatie ușoară, a creat o indiferență puternică.
Și peste toate astea, e nebuna asta de Ina, care îmi încurajează fiecare combatant interior cu aceeași ardoare. Apoi îi trimite să se lupte pe câmpul sinapselor mele, iar pe mine mă pune să mă uit la bătaia dintre mine și eu ca la un meci de wrestling.
Dar e ok. O să vină o nouă zi și o să pară iar totul firesc, o să ascund sub măștile conjuncturale meciul de MMA din mintea mea și până la următorul clar de lună ce mă va arunca iar în groapa de gânduri, mergem înainte. Fericit? Nu cred. Trist? N-aș spune. Indiferent? Păi atunci nu aș mai scrie. Probabil că am doar un nihilism și o apatie eclipsate uneori de fărâme de speranță imatură, pe care mintea mea de copil bătrân, neadaptat cu adevărat la conjuncția verbului "a fi", îl va proiecta ca o emoție superioară, nedefinită încă, pentru a-mi mai proiecta singur o oază tip fată morgana de genialitate în deșertul de mediocritate în care îmi târâi pașii, numărând cum se scurg verile și sărbătorind melALCOOLic toamnele, de parcă s-ar întâmpla vreodată un miracol existențial la vreun final de noiembrie.
Hai, să aveți pace în suflete!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu