Încă o zi și anul ăsta se va vindeca de vară. Vine luni, 1 septembrie, se va instala ușor-ușor, ca un serial ajuns la un nou sezon. Toamna mereu mi-a părut un restart. Sunt prea rece și rațional ca să iau în seamă semne sau simbolistici, dar uneori îmi place să cred că este anotimpul ce se mulează mereu pe firea mea, orientară spre călătorii spre lumea atât de necunoscută din mine.
Vara am simțit-o mereu ca pe o petrecere de Revelion. Măsti sociale, decibeli, culoare. Iar toamna, ca pe cea mai frumoasă zi din an, 1 ianuarie, zi în care ador să mă plimb pe străzi, pentru că e gol. E liniște. E convenția ca totul să stea pe loc: mașini, oameni, zgomote. Ba parcă nici natura nu prea face excese pe 1 ianuarie. Exact așa simt toamna.
Apropo de Revelion! Anul meu a început cu un Soare cald, pe cerul de deasupra Bosforului, lovindu-se de fața mea, trezindu-mă pe la 10 dimineața, care mi-a pus un zâmbet pe față și m-a făcut să cred că "va urma un an memorabil". Încă dezbat cu mine dacă așa a fost...sau dimpotrivă!
Am avut un an plin de pierderi. Încă din ianuarie, în mai puțin de o lună, am pierdut 3 oameni apropiați. Și odată cu ei, au mai stins câte un felinar ce ține luminoasă Aleea Copilăriei mele, cea mai frumoasă stradă din citadela mea interioară. Cu fiecare locație, cu fiecare om, cu fiecare rudă, cu fiecare prieten ce mă striga la geam, iar acum este, probabil, pe alte meridiane, hrănindu-și proprii copii, cu fiecare clipă ce trece, mă face să mă afund mai mult în sinea mea și să realizez că nu mai pot găsi drumul spre acea alee, oricât aș rătăci prin citadela asta coruptă.
A fost un an greu. Am pierdut oameni, am pierdut vise, am fost naiv, am pierdut timp. Am înțeles doar că n-am deloc oase moi și că încă mai reușesc câte o eschivă, oricât de puternice sunt croșeele vieții. Îmi spun oamenii că "sunt așa vesel mereu". Păi...nu e veselie. E doar alegerea de a te îmbăta constant de viață.
Mă mai plimb așa prin oraș și mă uit la oameni: artiști stradali, cerșetori, copii ce aleargă fără grijă, vânzători de baloane ce trebuie să se prefacă veseli, cupluri la primele întâlniri, beți de iluziile "sufletul pereche", bătrâni resemnați, soți ce nu se mai suportă de mult, dar s-au obișnuit cu ideea, oameni îmbătați de așteptări și speranțe, victime ale propriilor proiecții. Trec printre ei și înțeleg că, paradoxal, apatia mea este secretul veseliei mele. Când nu mai crezi în nimic, nu mai vezi nimic dincolo de biologie și fizică, atunci când nu mai amesteci Divinul, speranțele mari sau idei absurde, precum "pentru totdeauna", ajungi să simți gustul vieții exact așa cum e ea: acră, dar nu alterată. Ci mai degrabă, acră ca o rodie, acel acru plăcut.
Avea Ad Litteram niște versuri, "Înveți să dirijezi emoții printre zmei/ Îți pui masca de golan și-ți înozi coada cu ei", iar eu ajung să aplic tot mai des acest principiu. Când simt că nu mai am resurse să zâmbesc încurajator oamenilor care încă mai cred în basme sau că există Alesul Divinului sau al Destinului, că existența lor va influența Universul sau că există magie, când mă obosesc fraierii ce-și toacă toate resursele pentru a primi validare și toate amețitele, private de iubire, ce își sacrifică fiecare por pentru a primi atenție, când mă obosește mai tare decât să mă relaxeze muzica dată tare, am doar 3 locuri de evadare: copiii mici, bătrânii din parcuri și bețivii de ocazie. Singurii care încă mai spun tot ceea ce gândesc, râd sincer și nu le pasă de norme sociale. Nu cred că aș fi putut găsi nici într-un templu Shaolin contactul cu realitatea pe care îl găsesc în jurul unei mese, într-un pub, cu o bere pe masă și câțiva necunoscuți ce intră în vorbă și spun fix ceea ce gândesc. Nu există satelit sau observator care să indice ridicolul sau impostura normelor sociale ca glasul unui copil, care nu știe decât să fie sincer și să spună tot ceea ce are în cap. Și niciodată nu am văzut mai multe măști de porțelan sparte pe chipurile altora, decât din gura unui bătrân ce știe că este la finele poveștii și nu mai are ce pierde. E atât de revigorant!
Cred, totuși, că cea mai mare superputere a unei maimuțe cu anxietate rămâne acceptarea. Viața nu are norme. Sau reguli. Sau sens. Ea se întâmplă. Societatea e cea cu reguli, norme și sens. Ideea e să nu le confunzi. Vieții nu îi pasă de sensul pe care vrei să ți-l dai. Poți face infarct la 20+ după cea mai sănătoasă viață. Poți muri la 93, după o viață de excese, lovit de camion. Poți să o iei razna din prea multă empatie sau să o iei razna pierzând-o de tot. Viața nu are reguli, iar destinul nu există. Odată ce înțelegi asta, în ciuda tuturor durerilor umenești, vei începe să iubești viața cu adevărat. Să savurezi fiecare clipă și să te dedici cu totul în ceea ce îți propui să faci, pentru că știi că e alegerea ta, nu o misiune divină.
Cred, cu tărie, că cine nu ar ști să găseacă frumosul într-o lume alb-negru, cu ceruri gri, nu merită culorile și curcubeul pe Cer. Cine iubește viața doar când e frumoasă, nu e capabil de iubire autentică. Mai ales că viața nu e frumoasă. Nu e urâtă. Doar E!
Mă duc să fur o fâșie de august, să o ascund prin buzunarele hanoracului de toamnă și să o uit acolo până vara viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu