Raftul de sus

 

Aproape 33 de ani mai târziu, stau întins pe o parte în același pat, privind spre același dulap "dalmațian", alb cu elemente negre. Dulap pe care acum aproape că l-am depășit la înălțime, deși am amintiri cu el când era o provocare pentru mine să văd ce e în sertare. Sertarele în care, cândva, trebuia să mă ridic pe vârfuri să privesc, acum trebuie să îmi aplec capul pentru a vedea ce e în ele.

   În spatele meu, pe perete, deasupra patului, în aceeași ramă, tabloul ce era cândva, de mult, pe hol. 

  Mi-am plimbat pașii pe aceleași betoane pe care, cândva, cu același pas, dar mai mic, mi-am scris povestea de fiecare zi. O poveste plină de râsete, gălăgie, roți de bicicletă, țipete și pete de sânge de la juliturile din coate și genunchi, plină de prietenie, de ecourile unor băieți plini de viață, a dulciurilor turcești de import, de copiere a comportamentelor supereroilor din desenele văzute pe televizoare alb negru și a Hollywoodului ce pătrundea liber în case, pentru prima generație de copii români gata să le primească în doze mari, a poveștilor cu dansuri pe linoleumul din hol sau covorul din bucătărie, a miros de Dacii și grătare între vecini, în spatele locului.

 Mi-am plimbat pașii peste toate astea precum plimbi degetul peste rândurile unei cărți pe care ai scris-o mai de mult, știind că nu o vei mai putea rescrie niciodată, nu vei mai putea fi niciodată în rolul scriitorului acelei povești, ci doar a cititorului, un simplu voayor al miracolului, nu un participant direct. 

 Totul pare schimbat. Totul pare altundeva. Totul e...altceva. Ajungi să te simți ca personajul unei piese de teatru, care, printr-o ironie a vieții, ajunge să asiste la un spectacol de teatru pe aceeași scenă pe care a fost toată viața lui. Scena e aceeași. Dar personajele, decorul...totul s-a schimbat. Atunci, doar te afunzi în scaun, îți înghiți lacrimile, frustrarea și neputința și încerci să te resemnezi că scena nu a fost niciodată "a ta". Tu ai fost al ei o vreme. Apoi, ca pe o jucărie veche, te-a schimbat. 

 Când vizitez străzile copilăriei mele, mă simt Adamul ce se reîntoarce în grădina Edenului, însă ca un simplu vizitator a unei grădini publice, niciodată ca un rezident al ei. Pentru mine, singurul Paradis pierdut a fost, este și va fi copilăria. 

  Cine nu mă cunoaște suficient, crede că sunt un om fericit. Nu, sunt doar un om ce își amorțește tristețea cu cinism și nonșalanță. Și nu că aș avea vreun motiv să fiu nefericit. Doar că...în ciuda teoriile filosofico-mistice recente, fericirea nu e un izvor nesecat. Eu un lac. Eu am sorbit cu atâta poftă din el în primii ani ai vieții, încât am deșertificat zona. 

 Că tot vorbeam de acel dulap dalmațian, pe care, cândva, era un aparat de radio, mereu pe BBC România sau România Actualități: cea mai mare fericire și eveniment era când bunicul meu mă ridica în brațe, pentru a privi pe raftul de sus. Nu erau decât borcane de condimente acolo, dar era imposibil să le văd fără ajutorul cuiva. Ei, bine, într-o zi am reușit să le văd singur, fără ajutor, ori de câte ori îmi doream să le văd. Ironic, acea zi coincide cu prima zi în care am sorbit ultima picătură din acel lac.