Atunci când ai evoluat moral cel mult la nivelul unei amibe, îmbraci haina prostului ca pe o vestă antiglonț contra disconfortului: "sunt prost, nu pot mai mult".
Uite așa îți justifici, cu mare lejeritate, performanțele slabe. Ești abia pe linia de plutire, doar atât cât să nu te îneci. Nu te îndrepți spre mal decât dacă te duce valul. Te mulțumești să nu te scufunzi.
Așa îți justifici adicțiile. "Sunt slab, nu reușesc să mă las". Sună mai elegant decât "sunt sclavul plăcerii de moment, cu siguranță că aș putea să mă las, dar nu vreau să îmi asum o decizie corectă, prefer să fiu nemernic și să dau vina pe factori externi, nu pe propria lipsă de onestitate".
Așa se justifică și relațiile deficitare. "Oh, dar chiar nu mi-am dorit să se ajungă la infidelitate. Vaaai, normal că nu îmi doream să reacționez agresiv. Oh, Doamne, aș fi mai deschis cu tine...dar sunt prost, atâta pot!". Pentru că e mai ușor să dai vina pe un handicap indus de soartă, de destin, de Divin, de demonic, de vrăji și magi decât să îți asumi că preferi satisfacția ta în detrimentul sănătății emoționale al altei persoane.
"Sunt prost" este și scuza perfectă pentru a fi un prieten de rahat. Sigur că mai existau și alte persoane, nu fix aia pe care omul ce a avut încredere în tine și te-a binecuvântat cu prietenia sa o iubește și că se cade să nu faci asta, știind că l-ai răni. Totuși, jucând cartea prostului, te alegi cu senzații de moment, pe care le cumperi cu prețul durerii pe care o cauzezi unei persoane ce își pusese încrederea în tine. Nu e prostie, e doar ticăloșie.
"Sunt prost" te scoate și în fața familiei. E scuza perfectă când îi ignori, când îi eviți, când uiți de ei, când te confruntă, să îți bată obrazul că îți bați joc de energia investită în potențialul tău. Te scoți că nu poți mai mult și aia e.
Doar că vine un moment când acel "dolce far niente" cere plata. Dumnezeu e capitalist, la El totul are un cost. Și când te simți pescarul din fabula celebră cu doctorandul în economie, care prindea doar atât pește cât avea nevoie pe ziua aia, vine soarta și îți demonstrează că ai greșit scena, ești în altă pildă: ești cel ce a îngropat talantul de la tatăl său, ca să nu-l investească.
Atunci, tot confortul, toată liniștea aparentă, tot cinismul, toate pălesc la prezența unui virus în acest BIOS impecabil: mesajul de eroare al lipsei respectului de sine.
Din păcate, oricât de perfecți am fi concepuți, realizăm că avem o eroare de soft. Chiar și cei mai perfizi, cât încă sănătoși, au o urmă de moralitate. Ultimul pixel de decență, care activează instant conștiința.
Atunci, în acel moment, pajiștea verde a nepăsării se usucă, iar de pe ea nu poate fi culeasă nicio sămânță. Poate că ar fi crescut, dar stând întins pe ea, ai furat tot Soarele de care ar fi avut nevoie să înflorească.
Apoi, te trezești în plină toamă a vieții cu o pajiște uscată și nici urmă de rod.
Acolo vine un ultim act de prostie: să pretinzi dreptul la un bob de grâu, întrebându-te de ce nu ai avut noroc sau să admiți că și dacă ar fi vară iar, ai lua-o iar de la capăt.
Dar știi ce? Am o veste bună: dilema de a pretinde ce nu ți se cuvine și a admite că nu meriți, că știi că ai face la fel, are doar o concluzie, anume că ai avut dreptate. În definitiv, chiar ai fost prost. #ghinion
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu