Alternativa!

 În ultimele două săptămâni, am dedicat foarte mult timp celei mai frumoase arte: muzica! După cum spune o vorbă, ''dacă nu am fi avut suflet, muzica l-ar fi creat''. Așadar, în ultimele 2 săptămâni ''m-am însuflețit'' mai mult ca oricând. Desigur, fiecare gen are farmecul său, dar în viziunea mea, nimic nu poate concura ca emoții, mesaj și trăiri transmise prin intermediul așezării notelor pe portativ ca muzica rock. Nimic nu poate însufleți mai tare ca acest gen. Așadar, cu ajutorul  Youtube-ului, am descoperit o multitudine de piese și trupe noi. Dar acum doresc să vorbesc doar despre una.

DeGeneration Clone!

 Am citit un articol grandios, care mi-a deschis ochii la modul cel mai serios. Un articol despre falsitatea tinerilor de astăzi. Articolul este aici. Însă ca să rezum, acolo se povestește o zi din viața oricărui tânăr de astăzi. Din clipa în care ne trezim și până mergem la culcare, pornim într-o cursă tâmpită unii cu alții. De la forța fizică, financiară, aspect, numărul de cuceriri, rezistența la alcool, viteza cu care se circulă, prețul hainelor...intrăm într-o competiție idioată care ne spală creierele.

Intelectualii lupei

 Faptul că nimic nu mai este așa cum ar trebui, nu mai este o surpriză pentru nimeni. Dar acest fapt nu este un motiv suficient ca eu să accept aceste lucruri. Că peste tot dăm doar de parvenitism e una. Că orice șmenar care trage 3 țepe unor bătrâni și le vinde casele poartă titulatura de ''om de afaceri'' este, pe cât de normal pentru societatea actuală, pe atât de scabros pentru mine. Că orice baragla.....orice pițipo...orice tânără pozează în maculatură ieftină, care ilicit poartă denumirea de ''revistă mondenă'', în ciuda stratului colosal de celulită, își permite să se autointituleze ''fotomodel'', e una. Că orice golănaș de pe maidan aleargă după o bășică pe un gazon artificial și emite pretenții de Messi, e de și asta o treabă. Că orice tipesă ce nu are alt avantaj decât frumusețea artificială, asigurată de kilogramele de fard, silicon și operații estetice, își permite, în urma unei negocieri sub birou la biroul vreunui patron de casă de discuri, să se numească ''artistă'', datorită behăielii modificate pe calculator...lucru de mult știut. Că toți interlopii cu facultate intră în politică și candidează pe funcții înalte, pozând în ilustre genii și poeți de o sensibilitate înnăscută...lucru știut, dar care nu pare să afecteze pe careva, din moment ce lumea încă se prezintă la vot.

Pace-n sine

''Sunt plecat cu capu, deci sunt normal/Am reușit, m-am relaxat în ultimul hal''.
 Nu cred că găseam o introducere mai bună pentru postarea aceasta. Efectiv, m-am relaxat așa cum se cuvine. Am avut o săptămână șoc, examene, proiecte, am fost ''în priză'' în permanență. Oboseala psihică își pusese amprenta asupra mea, ajungând în stadiul în care dacă nu aveam de lucru, mă plictiseam. Și nu, nu dezvoltasem ''workoholimie'', dar efectiv, nu mai puteam vedea nimic în afară de muncă în fața ochilor minții. Dar slavă cerului, am reușit să găsesc o metodă prin care am atins relaxarea necesară.

Vama

 ''Cred că ''Mi-e dor de mare''. Poza asta era de la ''Șaptișpe ani''...vârstă la care, învățând că ''Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viața'', mi-am propus să rămân mereu ''Copilul care aleargă către mare''. Știam că ''Dumnezeu nu apare la știri'', ceea ce mă făcuse încă de atunci să mă ascund precum ''Cârtița''. M-am simțit singur și stingher, eram doar ''Copilul și durerea'', neînțelegând de ce Făt-frumos și eroii copilăriei mele ''m-au lăsat să rătăcesc printre faruri de mașini''. Și mereu îmi spuneam că ''Nu am chef azi''. Dar am ascultat o ''Scrisoare către liceeni''. Și am înțeles că trebuie să îmi propun ''Să visez sub apă''. Și ca în fiecare an, să îmi propun că ''Vara asta am să mă îndrăgostesc''. Și chiar când mă voi simți ca ''Ultimul om'', să ''Merg pe sârmă'' în căutarea ''Fetei în boxeri și în tricoul alb'' căreia ''Îi voi upgrada sărutul'' departe de toți, ''Undeva prin Vamă''.

Puterea Morții

 ANTE-SCRIPTUM: A nu se înțelege din acest articol că acuz societatea actuală de crime împotriva umanității. Este doar un exercițiu de iamginație pe care l-am lansat în urma măsurilor tot mai ante-umane luate de puterile mondiale în ultima perioadă.
 Stăteam în pat, mă bucuram de ziua liberă, când un gând mi-a trecut prin minte. După cum ar fi spus ''Paraziții'', un gând ''nespus de bun de spus''. Nu reprezintă o revelație, decât poate doar pentru propria persoană, deși, realisto-arogant cum sunt, știu foarte bine că e o problemă care ar ridica semne de întrebare multor minți slabe și obosite.
 Implică problema morții. Moartea este un subiect în fața căruia tăcerea se așterne și chipurile devin de marmură (și aici mă refer stric la cei vii). Ne temem de ea, ba chiar în viziunea lui Cioran, ne-am permis să inventăm metempsihoze, reîncarnări, vieți viitoare sau universuri paralele, doar pentru că nu am tolera ideea că odată cu moartea, se instalează un sfârșit, iar dincolo de ea nu se mai află nimic.