Steaua Nordului

Nimic nu mă încântă mai tare decât aroma proaspătă a refluxului gastric matinal, provocat de încă o noapte pierdută. Pentru cei mai mulți, o noapte pierdută înseamnă ficat mărit, cearcăne, indispoziție. Pentru mine, este o "vizită" în subconștientul meu. E oglinda aia pe care nu am apucat să pun abțibilduri, să pară mai color. Nu e nici poza aia făcută cu aplicația cu filtre. E pur și simplu o oglindă cristalină, în care se oglindește înfățișarea Întregului, a tot ceea ce ești de fapt.


O noapte pierdută este o zi de sâmbătă, acea zi de sâmbătă în care faci curat în debaraua aia din hol, unde depozitezi orice, nici nu mai știi că e acolo. I se mai spune și subconștient.

E goliciunea aia în care nici măcar parfum nu porți. Ești tu, cu toate cicatricile, petele de cerneală, de ketchup, de sânge sau de noroi pe care le-ai căpătat.

Nu mă mai tem de mult de cei mai mulți dintre monștrii de acolo. Și ei parcă au încetat să mai vrea să mă sperie. Se mai strâmbă câte unul, dar în privesc cu dezgust și îi întind o cafea. "Na, târfă, să îți mai treacă de urât!", îi arunc cu cea mai seacă față din lume. Trebuie să fiu politicos cu ei. Sunt, până la urmă, prietenii mei din copilărie. S-au hrănit din vitalitatea mea ani la rând.

Când am încetat să îi mai hrănesc, mi s-au strecurat șerpi din acvariu să le ducă ceva de mâncare. Proastă idee să ai șerpi ca animale de companie! Târâturile...pardon, târâtoarele astea nu îți sunt niciodată companioni loiali până la capăt. Așteaptă momentul să se poată încolătăci și să strângă până fiecare os'cior din tine pocnește ca artificiile de Revelion. Nici de moaște nu ar mai rămâne din tine, apoi s-ar măguli că te-au sfărâmat din prea multă afecțiune, doar că tu ai înțeles gestul greșit și ai ales să mori.

Însă târfele astea de frici și frustrări nu ar face 2 lei fără proxenetul care le alimentează: orgoliul ăla idiot. Iubirea, demnitatea, bărbăția, corectitudinea,  procurori foarte buni, au mai multe capete de acuzare contra lui, l-ar izola de tot, trebuie doar să le acord încredere.

Dar e greu când frustrarea încolțește din nou, când îți dă să fumezi ceva ce crezi că e tutun, dar te bagă iar în filmele alea sponsorizate de orgoliu. Și tot ce regizează frustrarea, distribuie vinovăția în rolul principal, chiar dacă nu are ce căuta în distribuție. Le privești, înghiți în sec și accepți, e prost scenariul, știu, dar și eu mi-am scris replicile. Dacă nu erau fricile în distribuție, puteam să îmi acord eu mai multe replici.

E ciudat că, indiferent ce s-ar întâmpla, lucrurile par repetitive. Rămân un Pol Nord, rece, înghețat, care ține închisă sub stratul de gheață o apă ce poate da și menține viața. Iar undeva, sus, fix deasupra mea, mereu am Steaua Polară. Luminoasă, frumoasă, o strălucire ce mă veghează cu o căldură pe care mi-o imaginez prin ruinele astea glaciare cum eliberează viața atât de bine ascunsă. Oare cum o fi să ai atât de multă căldură?

Iar sunt prea eliptic, iar tânjesc după soarele pe care l-am ascuns făcând umbră. Nu că e cam frig?