S-au schimbat multe. Viața mea e împărțită în 2 etape, până pe 23 iulie 2013 și după acel moment. Practic, atunci s-a încheiat copilăria mea. E greu de înțeles pentru unii, însă eu nu mi-am pierdut un bunic, eu mi-am pierdut cel mai bun prieten, mentorul, eroul, omul cu care am petrecut cel mai mult timp, cam 15 ani din cei 20 în care am fost ambii pe acest pământ și eram, efectiv, de nedespărțit.
Îmi e dor de vremea când eu aveam doar întrebări, pentru că răspunsurile le aveai tu. De serile cu desene, filme și documentare, de zilele cu table sau rummy sau de completat integrame.
Scriu aici toate astea pentru că inclusiv blogul ăsta ți se datorează. Tu ai fost cel care mi-a pus creionul în mână cu mult înainte de a merge la școală, tu ești cel ce mi-a antrenat imaginația și m-a învățat să astern pe hârtie tot ceea ce simt sau cum să călătoresc cu imaginația și să povestesc și altora. Vreau ca lumea care se încăpățânează să mă perceapă ca fiind un om bun, să înțeleagă că nu e meritul meu, ci că am avut un om care să îmi insufle o serie de valori, mult mai multe decât am reușit să îmi însușesc.
Încă ești eroul meu! Și mă doare că uit adesea toate lecțiile de viață. Ai pierdut tot de mai multe ori și ai luat-o de la 0, pentru că "asta e, ce să faci, așa e viața, mergi înainte". Iar eu mă plâng și disper pentru nici 1% din ce ai tras tu. Mă doare că mi-ai explicat de atât de multe ori că nu e treaba mea ce zice sau crede lumea, "lasă-i să vorbească, tu fă ce ai de făcut", dar tot mă las dus de val. Mă doare rău că mi-ai explicat diferența între onoare și orgoliu și eu continui să pun egal între ele. Mă doare că m-ai învățat să am calmul și serenitatea ta, dar eu decat cu fiecare criză de nervi, apărută fără motiv. Că m-ai învățat să respect și să pretuiesc femeile, iar eu am fost un mizerabil cu multe dintre ele. Că m-ai învățat că sănătatea e cea mai importantă, însă eu mă otrăvesc cu toate prostiile. Mi-ai spus și că trebuie să învăț să îmi fac viața în așa fel încât să pot dormi bine noaptea, însă aproape mereu adorm greu, cu ochii în tavan și cu sufletul parcă greoi de deciziile proaste de peste zi. Un bărbat adevărat nu lasă lucruri neterminate și te-ai ținut de asta până în ultimele momente de viață, pe când eu cad pradă lenei cum știu că nu ți-ar fi plăcut să mă vezi.
Mă doare că deși tânjesc după blândețea și înțelepciunea ta, îmi traiesc viața de parcă vreau fix opusul. Nu sunt nici 5% din ce mi-aș fi dorit și din ce ai fi meritat să fiu, după 20 de ani de mentorat, iubire și sprijin. Și mă doare și că sunt mai dur cu mine decât ai fi fost tu.
Doresc oricui un mentor ca tine! Dacă măcar jumătate din oameni ar fi avut pe cineva ca tine în anii copilăriei, lumea ar fi fost un loc mai bun.
Tot ce a rămas la fel de atunci sunt o mână de prieteni sinceri, pe care îi iubesc ca pe frați! Mi-au fost alături acum 7 ani și mi-am promis că măcar față de ei să nu mai fac greșeala de a considera că e slăbiciune să le cer iertare, să le mulțumesc sau să le spun că îi iubesc sincer, așa cum nu am apucat să îți spun vreodată.
Îți mulțumesc că ai pierdut zile și nopți să îmi construiești un caracter frumos!
Iartă-mă că nu am reușit să devin omul bun, care meritai să mă vezi că devin.
Te iubesc necondiționat, atunci, acum, mereu!
ODIHNEȘTE-TE ÎN PACE! Poate cândva ne vom revedea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu