Titlu fatalist pe model clickbait ca să dea o stare proastă celor slabi de îngeri și să îi facă pe ceilați să se întrebe ce tâmpenii mai debitez acum.
Sunt atât cât îmi permite inteligența emoțională de viu. Adică nu prea tare, totuși, dacă ăsta e criteriul. Și totuși, vena de pe încheietura mâinii drepte, care se zbate ca un tun de bas în mașina unui cocalar pus pe ieșeală, arată că sunt atât de viu cât îmi permite tangoul ăsta perfect între inimă și plămâni. Și aici, răspunsul e clar, sunt extrem de viu.
Nu s-a schimbat nimic, fuck off. Am rămas același insipid colorat, cu potențial uriaș de a scrie, dar care își consumă energia și abilitatea de a machia slove mojice cu farduri aristocrate în proaste nostalgii după copilăria din care refuză să se desprindă, adolescența ratată și viața de adult prăfuită de frustrările rateului perioadei anterioare. Aceleași frici de netrecut, aceleași insecurități și obsesii, același cinism, ultimă redută a calităților ce mai veghează la lupta contra demonilor invadatori, menționați anterior.
Până la urmă, ce împlinire vrei de la ăla ce privea cu invidie și admirație, ascuns după containerele existențiale, și la filosoful generației sale, care își prelucra erudiția în hrană pentru alte creiere, dar și la cuțitarul portului local, a cărui abilitate de a mânui șișul l-a făcut temut printre pescari și pirați? Cum să vrei să se găsească ăla care pândește și tânjește atât prin gaura cheii bibliotecii centrale, unde Demiurgul atâtor Euri Lirice caută plămădeală pentru noi vieți dintre foi, dar și prin gaura cheii bodegii-bordel, unde pumnul în masă al brutei al cărei zâmbet nu prevestește decât scandaluri, stârnește teamă și invidie printre bărbați și dorință și fascinație în carnea damezelor?
"Ești imatur și complicat". Nu, nu. Doar refuz o alternativă de fațadă. Știai că cei mai mulți adulți nu "s-au maturizat", ci "s-au adaptat"? Au ales să nu își chinuie mintea cu prea multe "d-ale vieții". Au mers pe urmele concretului imediat. Știu, asta trebuie să fac și eu. Să sparg cochilia și să pășesc dincolo de uși, dincolo de gaura cheii. Dar...chiar mă întreb serios, oare menirea mea nu e chiar gaura cheii? Nu e ăsta rolul meu, de voyeur pasager, ce umblă fără țintă, lipindu-și privirea de orice geam, vrând ce se află dicolo de el? În fața fiecărui geam, aceiași proiecție în minte, lângă fiecare șemineu pe care îl vede, cu fiecare bibliotecă pe care o vede, cu muzica, mereu alta, care răsună în fiecare casă?
De ce îi detest atât de mult pe cei ce și-au dorit casa acolo? De ce vreau viața lor, dar nu intru niciodată într-una din acele case, pentru a avea viața pe care o văd de afară? Să fie doar frică? Sau acceptarea faptului că există un destin predefinit, iar al meu e acela, de a privi, a visa și a merge mai departe, dorind mereu, dar niciodată destul pentru a lupta să obțin?
Asta îmi naște o altă întrebare: asta te face laș sau filosof? Dacă filosofii sunt doar lașii care privesc de la geam, dar care prin abilitățile de șarlatani ai sensurilor, au impus ca acțiune superioară nonacțiunea lor născută din lașitate? Oare asta fac și eu, dar la o scară mult mai mică, delimitată clar de dimeniunile reduse ale spațiului culturalo-spiritual pe care îl posed?
Glumesc cu ultima parte. Glumesc în sensul că știu că e o întrebare retorică, răspunsul e o axiomă, în sensul că sunt un șarlatan al sensurilor, cu un minimum de simț estetic și o reală înclinație către abominabil, ceea ce mă ajută să păstrez aparența că "știu să scriu", nefiind altceva decât o metodă de terapie autoimpusă, de o conduită morală de țepar de Vitan, care vinde parfumuri contrafăcute.
Mă mai mint uneori că la o masă, într-un bar de cartier, lângă o vodkă mare și o țigară, e un creier ce pendulează între toate lumile posibile și, cititnd ceea ce scriu, își spune în sine "bă, simt ce scrie fariseul ăsta și mă identific". Am și eu nevoie să îmi vând iluzii.
În realitate, se poate așterne praf de pixeli peste ce scriu, poate trece neobservat sau, ceva mai măgulitor, luat în râs.
Dar cea mai mare dilemă, la care nu am găsit răspunsul real încă este dacă singura cabană în care aleg să mai intru, nu doar să privesc pe geam, mă consideră chiriașul imperfect din cauza unui dor de a ieși și a privi prin geam la cum ar fi înăuntru, sau dorul de a ieși și a privi pe geam înăuntru e că mă consideră chiriașul imperfect? Contează nuanța asta extrem de tare. Altfel, ar însemna să devin ca ceilalți, mulțumiți cu ideea că, bună sau rea, sunt în interiorul casei, nu în afară visând la ea.
La cât îmi umblă mintea, sunt mai viu ca toți. La cât o urmează pașii...am aproximativ murit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu