''Nu e nimic în neregulă în a nu fi special''. Mi-a venit în minte această replică din primul episod al animeului, prima descriere reală a protagonistului. Mi-a răsunat în minte ca o orchestră simfonică ce nu acoperă, ci doar completează cu precizie chirurgicală un taraf afon și anos, alcătuit din adunătura de fier și beton ce se întinde în jurul Dâmboviței. Tot cu precizie chirurgicală călcam norișorii gri, prăfuiți și plini de gropi ai acestui Eden al păcătoșilor, unde clădiri de birouri cu leduri multicolore conviețuiesc cu graffuri și locuințe improvizate tip mahala, sub patronajul spiritual al Sfântului Kitsch. Și apropo de kitsch, după mai bine de un an, în ton cu aerul de film de duzină sârbesc, cu fundal de turbo folk, scriu iar.
Forțat, greoi, tărăgănat și împopoțonat ca un camion de Pakistan (mulțumesc E-an-na de comparație), scriu de parcă n-am scris vreodată. Sau de parcă am scris deja tot. Se vede că nu mă mai influențează nimic. Nici alcoolul, nici privarea de somn, nici măcar acidul de baterie pe care îl simțeam în aorte din cauza frustrărilor. Nu prea mai beau. Și am și dormit vreo 4 ore. Și nici vreo tristețe nu mă mai copleșește.
Le-am lăsat, acum coexistăm. Ele cer, eu le ignor. Ele vorbesc, eu nu le aud. Au tăcut. Ceea ce e grav din punct de vedere creativ. Mi-au mâncat și ultima picătură de autenticitate, mi-au luat abilitatea de a așterne pe o coală virtuală gânduri. De a avea ceva de spus. M-au golit, dar fără a ști unde au deversat Styxul din mine, de care mă foloseam pentru a mai pune un vers pe foaie sau un gând pe blog de care să fiu mulțumit. Aparent, a fost deversat pe oamenii din jur, pe răutăți gratuite, pe venin pus sub forma unor glume, în certuri. Practic, nu mai sunt un cocalar al erudismului disimulat prin vocabular strălucitor, dar captiv în banalitatea semantică, un gropar al bunului simț literar, un crâșmar alcoolic al beției slovelor. Sau dacă sunt, cel mult prepar o poșircă mai ordinară decât de obicei.
Simt cum îmi piere făclia de lumină artificială, cu care reușeam să mă păcălesc că pot mima genialitatea lirică. Și mă mint cu ideea că...''nu e nimic în neregulă să nu fii special''. Și asta e de ajuns să scoată la atac titanul tiran din mine. Egoul meu, o fiară ce nu se sfiește să incendieze întreg pământul pentru a mă proteja, mârâie deja cu spume. Îi văd fiecare parte a musculaturii în convulsii puternice, privirea în care se citește o furie ca lava, gata să erupă și să transforme totul într-un Pompei. Încerc să îl mint că poate peste ceva timp, când biciul critic al sindromului impostorului va lua o pauză din a mă pedepsi, voi reuși să recitesc acest derapaj de la ordinea perfect disimulată și nu îl voi mai încadra la maculatură ieftină, așa cum fac în timp ce tocmai scriu.
''Omoară-l, nu e prietenul tău!'' - n-am zis niciodată că ar fi. E protectorul meu. Mă apără pe mine de mine, pe mine de ceilalți, pe mine de el uneori. E cea mai evoluată și puternică extensie a mea. E metamorfoza a tot ceea ce n-am reușit să utilizez în scopuri utile. Unii încă îmi spun că poate după ce moare, toată energia lui va fi redistribuită spre celelalte părți. Poate. Dar cine să îl omoare când el e cel mai puternic?
El însuși. Am încercat să îl fac să se omoare. Ori de câte ori eșua, se înfuria mai rău și devenea și mai puternic. Uneori, nici nu cred că vreau să moară. O fi toxic, dar mă ține în siguranță. Fără el, aș ajunge la destinații pe care nu le pot atinge. Dar fără el, mă expun pericolelor ce mă așteaptă până acolo. Și din păcate sau din fericire, nu am genă de martir. Eroismul e utopic. Nu am nebunia frumoasă a celui care bea 3 găleți de amar doar pentru o linguriță de dulce. Ci mai degrabă, aleg să nu mănânc dulce.
Da, e slăbiciune. Iar eu văd slăbiciunea ca defect. Sau poate el o vede așa, dar îmi convine. Da, poate că fără el aș avea ocazia să aflu cât de sus pot zbura, dar știind că nu va fi prea sus, aleg să nu testez. Știu, știu. E nevoie de efort constant pentru ca aripile să se dezvolte. Dar Păcatul Lenei, cel care mă guvernează, mă face să aleg bula de siguranță dată de titan.
Da, e scabros și aproape morbid ca în traselul viață - moarte să alegi non viața, așteptând în bula ta momentul în care Il Separatio va veni să te invite acolo unde întunericul și lumina se despart și se unesc concomitent.
Poate e un stil de viață. Sau doar un pasaj rece, într-o vară anostă, în așteptarea unei toamne când singurătățile demonilor interior își găsesc mormântul în apatia momentului de liniște și conformare, a mahmurelii spirituale dată de frumosul anotimp.
Deși sunt mereu aici, mereu sunt pleacat definitiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu