Trebuie să le mulțumesc din suflet jaluzeleleor mate, care asemeni unor arcași din vechime, stau pe meterezele castelului de ego construit în apartament și opresc eroic razele unui Soare abuziv și îmbâcsit de pozitivism, ce încerca să forțeze intrarea, vărsându-si mizerabil lumina pe covorul meu, spre deliciul prafului, care ar dansa aproape ludic deasupra petei calde.
În liniștea mormântală, tăiată doar de limba ceasului ce anunța trecerea unor secunde tot mai lungi, întunericul se cuibărea în fiecare cotlon al casei, făcându-mă, la adăpostul său, să îmi lepăd masca omului fericit de pe chipul aproape stins, ce a jucat rolul unui șevalet trecerii timpului, a stresului și a nefericirii constante. Da, bucuria este mai iluzorie ca gândul că ești un bun dansator, când aburii bahici ți-au pus la adăpost simțul penibilului.
"Da' ce-ai, mă?!", răsună orice voce a oricărui personaj cu valoare episodică. "Nimic", va răsuna răspunsul asemeni unei manele vechi dintr-un BMW a cărui vârstă, serie de șasiu și kilometri, asemeni îndemnului din cântec, sunt fără număr, la un semafor central, într-o duminică: complet antipatic și profund caraghios, dar neaoș.
Știu, fur câte o felie de pâine unui psiholog când aleg să mă tratez "homeopat", vărsându-mi dejecțiile emoționale aici, alegându-mă doar cu maximum 3 cititori, niciun sfat, ci poate doar 3 sudalme despre cum saltimbancul vorbelor jonglează iar cu cuvinte pe o foaie virtuală, venind cu nimic nou, doar cu o spovedanie stinsă despre depresiile ascunse ale unui cabotin ce nu ia niciodată nimic în serios, plângându-se că e tratat identic.
Profit de întuneric să îmi privesc chipul în oglindă. Scufundat în noapte, nu îmi pot vedea cearcănele, fața căzută, ochii în care nu mai e nici urmă de sclipire, imperfecțiunile care îmi amintesc că nici norocul de a fi născut sub zodia lui Adonis nu mi-a fost hărăzit. De fapt, nici măcar chip nu e. E doar o umbră. Atunci când oglinda poartă doliu, am norocul de a admira umbra sub care trăiesc. Care îmi ascunde idealurile și accentuează fricile. Văd în oglindă umbra, aceeași umbră care mi-a preluat trăsăturile și le-a stins orice urmă de strălucire. Cea mai sinceră entitate cu care am contact. Îngerii metamorfozați în oameni au venit doar să mă iubească, sperând să mă salveze. Demonii metamorfozați în oameni vor doar să mă facă să cedez, să mă arunc pradă naturii brute, căreia încerc să mă opun. Zânele și ciclopii fie zboară, fie sunt prea sus, nu au cum să vadă pe pământ, iar gnomii și oamenii cârtiță sunt mult prea afundați în bezna neagră a pământului pentru a putea ridica puțin capul și a vedea mai sus de ei. Umbra, în schimb...are grijă să îmi preia chipul în întuneric pentru a-mi arăta cum sunt de fapt. Umbra iese din străfundul sufletului meu, asemeni unui miner dintr-o mină de cărbune, mă învăluie în întuneric și îmi ascunde imperfecțiunile sub acel machiaj funebru. Îmi amintește de mediocritatea mea, îmi arată lipsa oricărei scântei din ochi, universul deșertificat al viselor, fosta mare cucerită de pirații fricilor mele, transformată în Valea Coșmarurilor. Mă întreabă din priviri ce vreau și îi spun că vreau liniște. Dar nu liniștea asta, ca un vuiet de sirenă captivă, blestemând marinarii, asta în care totul e contra mea și pe talerul vinovăției se pun tot mai multe greutăți. Ci acea liniște care face ca totul să tacă. Să se spargă de dinți înainte de a părăsi gura. În care nici ecoul nu va îndrăzni să iasă. Sau măcar acea liniște în care nu îi mai aud. Dar nu poate. Tot ce poate e să mă privească din oglină, cu ochi stinși și lipsiți de încurajări sau speranțe. Doar cu garanția că ori de câte ori vreau o cură de adevăr, va fi acolo. Ori de câte ori oglinda va purta doliu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu