- Sigur. Dar ce vrei să bei?
- Absolut nimic. Vreau să vorbim.
- Nu înțeleg...
- Vreau să stăm la un pahar de vorbă. Și să fie o discuție la rece.
-....mda. Ăsta se vrea sarcasm sau sclipire de genialitate, când încerci, fără succes o alegorie?
- M-am dedublat iarăși în scris, ca să dau glas ideilor care astăzi au început să zgârâie ușa tăcerii a dorință de afară. Chiar crezi că m-am dus atât de departe încât să înțeleg nuanța a ceea ce am vrut să spun prin asta? N-am idee. Mi-a plăcut când mi-a venit în minte. Pentru o secundă, mi-a părut deep. Apoi, din contră, mi-a părut foarte corny și mi-a venit să râd. Probabil e profunzime pentru cine n-a cunoscut profunzimea și umor pentru cine n-a cunoscut umorul, habar n-am.
- În fine...m-ai invocat, riști să pari din nou nebun scriind un dialog în ceea ce ar trebui să pară un monolog. Deci? Ce vrei? Stai...nu-mi spune, nu-mi spune...te-ai gândit să meditezi puțin la ceea ce ți s-a spus, nu e așa?
- Absolut deloc. Nu m-a afectat. Cel puțin, nu la modul la care să mă facă să mă răzgândesc.
- Nu înțeleg. De fapt, parcă ai fi tu vreodată ușor de înțeles.
- Iubește-mă și nu mă traduce, ca pe limba latină.
- Hai, scutește-mă de umorul ăsta de roman românesc din anii '70. Știi că am dreptate. Ești unul dintre cei mai dificili oameni pe care îi cunosc. Și...pentru că eu sunt tu, cred că te cunosc foarte bine.
- Știi ce e complicat la mine? Că încerc să păstrez lucrurile cât de simple posibil. Spun și fac ce cred că e corect, rămân loial principiilor mele, acționez după ce cred că e corect, aleg să-mi ascult inima și să plec de la ideea că o fărâmă de bine există în fiecare. N-am nicio clipă pretenția că am dreptate, însă când pun în balanță și simt că adevărul e pe un taler, acolo mă așez și eu. Nu caut confortul unei iluzii. Nu îmi plac aplauzele false. Și sunt mai fericit când sunt un ratat pe forțe și decizii proprii decât un campion pe un drum ce nu îmi aparține.
- După cum te descrii, pare că te erijezi într-un erou. Ce e asta? Mentalitate de victimă? Complexul omului de geniu? Hai, reformulează. Știi că ești doar un cabotin, un...individ...atipic, dar nu un geniu.
- Ai vrut să spui banal, nu? Stai calm, sunt la fel de banal și simultan, non banal ca oricine. Toți avem un foc de artificii în noi, de culori și intensități diferite. Cu siguranță al meu nu e nici cel mai colorat, nici cel mai zgomotos, eu...doar am curajul să-l exteriorizez. Dar, ok, ai dreptate. Nu e nimic genial. Voi reformula: sunt doar un copil, unul captiv în corpul unui adult, care nu reușește să înțeleagă de ce trebuie să facem altceva decât ceea ce ne face fericiți. Care nu înțelege de ce să nu respectăm regulile noastre interioare. Care nu înțelege de ce să ne stingem sclipirea, pentru că e la modă bezna.
- Pentru că...! Știi, în obsesia ta de a rămâne bicicletă într-o lume de motociclete, nu îți vei găsi niciodată locul.
- Nu sunt obsedat de nimic. Sunt doar...sincer. Dacă direcția în care m-a dus viața nu m-a făcut să-mi crească de la sine un motor, n-o să mi-l implantez singur, contra naturii, doar pentru a ține pasul cu ceilalți. Indiferent că sunt cel mai rapid, cel mai lent sau pur si simplu, cel mai diferit, nu am de gând să schimb nimic.
- Chiar dacă te condamni la ratare, la singurătate, la...
- Da! Ce folos să fii realizat și popular, dacă nu te mai ai pe tine însuți?
- Ok, înainte să mai vii cu filosofie de almanah la 5 lei, de la tonomatele din gări, ascultă bine: te îmbraci atipic, te porți atipic, taci prea mult, râzi prea mult, te temi când nu ar trebui și înfrunți frici când nici tu nu te aștepți. Te joci prea mult. Ești prea sensibil și simți prea intens. Ești atât de obsedat să fii tu, încât uiți că nu doar tu ești. Te porți de parcă viața ta e doar despre tine. Cu toate astea, ești obsedat să fii acolo pentru cine ți se pare că are nevoie, dar niciodată nu accepți să fie cineva acolo dacă tu ai nevoie. Ce naiba e simplu în treaba asta?
- Greșești. Nu mă deranjează să fie cineva lângă mine când îmi e greu. Doar...nu am așteptarea ca cineva să o facă. Nu e vreun eroism. Pur și simplu, eu ofer ce aș vrea să primesc, dar dacă nu primesc, nu mă deranjează. Fiecare decide ce vrea să facă cu viața sa. Când, cui și dacă oferă. Eu simt că e corect să dau o mână de ajutor dacă pot. Asta nu înseamnă că sunt mai bun sau mai rău ca restul, e doar ceea ce simt că e corect să fac. Nu o fac că aștept ceva. Ci că așa e corect. Și m-aș simți prost să nu fac ceea ce e corect. Știu ce înseamnă să nu ai când ai nevoie. Alții poate încă n-au aflat. Dacă eu știu că e rău, nu m-ar face un om meschin să știu cum e, dar, totuși, să nu mă deranjeze că trece și altcineva prin asta? Și...da, ok. Sunt atipic. Dar lucrurile astea mă fac fericit. Hainele mele, râsul meu în momente nepotrivite, plimbatul cu căști și fredonatul, dansatul, culorile, arta, copilărismul...de ce ar trebui să mă simt vinovat că aleg să fiu relaxat într-o lume încrâncenată, cu traume și frici?
- Pentru că trăiești printre ei...
- Și ei trăiesc printre mine :)))) . Iartă-mă, dar nu înțeleg. E mult mai la îndemână să fii fericit. Asculți ce îți cere inima și execuți.
- Oamenii ajung să aibă traume. Să se teamă de vulnerabilitate. Își pun măști, îmbracă armuri. Le poartă mereu. Știi, tu pare că dai în pozitivism. Pari un nătărău care nu realizează gravitatea lucrurilor și alege să flight în loc să fight.
- Ba din contra. Nu e fugă. E acceptare. Poate resemnare, dacă vrei. Da, așa e viața. Are de toate. Răni, traume, nedreptate. Dar, în același timp, sunt conștient și de unicitatea ei. E unica mea șansă de a gusta din toate astea. Nu sunt deloc pozitiv. Nici nu caut să înfrumusețez nimic. Pur și simplu, aleg să cred că nu totul poate fi controlat. Așa că încerc să găsesc o metodă de a accepta sau de a remedia situația. Nu e ca și cum dacă aș fi încrâncenat, va dispărea vreo problemă. Vor continua să existe. Știu, pare că încerc să ies din tipar. Absolut deloc! Ca fiecare dintre noi, sunt un om ce încearcă să fie fericit. Iar fericirea mea este să fiu sincer și să fac ce cred că e bine. Dacă asta mă poziționează în afara tiparului sau fix în centrul lui, nu mai e problema mea. Eu încerc să creez armonie în lumea din mine și apreciez și când o găsesc în lumea din exteriorul meu. Dacă asta mă face să fiu perceput un ciudat, e ok.
- Și dacă asta te va condamna la singurătate? La ratare? La marginalizare?
- Și acum ți se pare că am prea multe? Am o mână de prieteni sinceri, un vis de a ajunge să lucrez cu copii, un crush puternic, un motan, plus familia, care adesea încearcă să mă schimbe. Habar n-am dacă e cineva printre ei care mă înțelege cu adevărat. Nici nu le-am cerut asta. Poate că va veni ziua când vor pleca pe rând, inclusiv grasul ăla blănos, oricât de materialist ar fi el. Da, o să mă doară, o să plâng. Dar o să mai trăiesc cu mine până mor. Nu-mi pot părăsi fericirea prin prisma oamenilor care aleg să vină sau să plece. Poate se va stinge și visul cândva, umbrit de nereușite, pentru că, da, sunt un chelios bărbos, cu ten închis, care se îmbracă larg și e destul de nonconformist. Plus că mai sunt și rapper de ocazie și scriitor wannabe. Crezi că m-aș supăra dacă oamenii nu ar avea încredere în mine pentru a-mi permite accesul către visul meu? Îi înțeleg. Nu au toți tăria de a vedea dincolo de aparențe. Dar parcă nici să recurg eu la metamorfoze de imagine nu sunt ok. Poate e egoism, poate o formă dubioasă de narcisism, poate e iubirea aia de sine după care am tânjit toată viața. Dar abia acum am ajuns să mă iubesc mai mult decât orice vis.
- Știi, o să mă urăști pentru asta. Dar...încearcă să te gândești la asta. Au trecut 10 ani de la texul ăsta. Ai reușit nu doar să lucrezi în domeniu, ci chiar să fii bun și conștient de valoarea ta. Ești remunerat pe măsură. Prietenii sunt încă aici, fericiți și pe acea direcție pe care au pornit. Acea „ea” a reușit să te facă să nu te mai simți vulnerabil, te-a făcut să ai încredere în oameni, reușești să o iubești fără frică, iar când te pierzi în ochii ei, înțelegi că te iubește la fel de mult. Îi citești în zâmbet toate amintirile care v-au legat, de la cele mai stângace momente, până la cele mai prețioase și ceva în îmbrățișarea ei îți confirmă că o să vă faceți amintiri pe tot restul vieții. Își faci curaj și publici din proza sau poeziile pe care le scrii. Și mai ai și satisfacția să vezi că oamenilor le place ceea ce scrii. Și te simți bine să știi că frânturile tale de suflet umblu de bucurie sufletele altora. Familia te înțelege pe deplin și au totală încredere în deciziile tale. Ai ajuns unde nici în subconștient nu mai aveai curajul să speri că vei ajunge. Acum...ce? Ce urmează? Sau...stai...lasă-mă să ghicesc: n-ai avut niciodată curajul să te proiectezi atât de fericit, nu? Pare utopic pentru tine, nu?
- M-ai dezarmat cu întrebarea asta. Habar n-am, cred că...da. Părea utopic. Simt că...nu știu, simt că e finalul fericit...pe care nu știu dacă îl merit.
- De ce nu l-ai merita? Nu încerc să ajung nicăeri cu asta, doar întreb...
- Pentru că...știi ce? Ai dreptate. Habar n-am de ce n-am luat în calcul și varianta asta. Până la urmă, chiar și ideea asta e la fel de plauzibilă ca toate celelalte. Cred că...în mintea mea, ideea de a fi fericit se rezuma la a fi eu însumi. Am cam exclus ideea de a fi „noi” fericiți.
- Din teama că „noi” ar putea deveni mai puternic ca „eu” și ar putea dispărea într-o zi.
- H...hh...haaabaaar...n-am...de fapt...cred că am. Știi, cred că suntem programați ca atunci când învățăm să fim fericiți, să credem că aia e singura fericire existentă. Cred că uităm că poate mai sunt și alte trepte pe care le putem experimenta. Sau...nu știu...
- Și atunci...cum îți explici că deși acum ești fericit, te temi să fii mai fericit?
- Nu cred că mă tem. Doar că...probabil m-am programat prea mult pe ideea că lucrurile nu vor merge pe acel făgaș, ținând cont că...nu știu, sunt atipic, cum ziceai și tu.
- Ești. Dar...n-ai ce pierde dacă mai idealizezi puțin. Până la urmă, știm deja care e concretul. Dacă nu iese așa, oricum te adaptezi rapid la schimbări și continui să faci ce crezi că e corect. Dar dacă idealul devine concret. Nu crezi că îți ești dator să știi să gestionezi și asta, în caz că se întâmplă?
- Îți vine să crezi că am ajuns la un acord? Și când te gândești că din exterior pare nebunie curată, dar abia astea sunt primele semne de sănătate emoțională. Oricum, s-a topit gheața din pahar. Hai să lăsăm subconștientul să-și dea și el cu părerea. Noapte bună, drag Eu!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu