Dacă de obicei, postările mele sunt emoții sau stări descrise prin diverse procedee artistice, postarea asta va fi diferită. Nu are nimic criptic, nimic artistic. Este doar o relatare despre ceva ce s-a întâmplat de mult, este ceva ce aș fi scris în jurnalul meu intim, doar că făcut public într-o perioadă în care telefonul îmi sună sau bâzâie nonstop.
Era vara lui 2013. Eram un puști depresiv și introvertit, care credea că a înțeles el cum e cu iubirile și cu suferința. Nu călcasem în viața mea la un psiholog și nici nu aveam curajul să mă deschid în fața cuiva. Tot ceea ce știam să fac, era să scriu. Asta făcusem. Doar că nu puteam să o fac aici. Nu aveam curajul de a fi vulnerabil în fața cunoscuților. Așa că mi-am făcut un cont de Tumblr. Scriam sub pseudonim. Încă mai există, am mai scris uneori, adesea la pauze de ani de zile între postări. Acolo, sub protecția anonimatului, aveam curajul de a fi sincer. De a admite că plâng și că sufăr după una. Știu, e o exprimare dură că o reduc la „una”, dar nu e un secret că bărbații mai fac asta, din dorința de a se simți în control. Desigur, a devenit de mult „una” pe bune, adesea am probleme și în a-mi aminti chipul ei. Dar atunci, părea totul. Fusese, totuși, prima mea iubită, o relație extrem de scurtă și cu atât de multă toxicitate, că acum nu are cum să nu mă amuze. Dar într-o minte de copil, era totul.
Stilul meu frust de a scrie a atras ceva aprecieri și urmăritori. Printre acele persoane, avea să fie o tipă care mi-a dat un mesaj absolut genial. Mi-a spus atât: „Te citesc și înțeleg un lucru: întreaga ta viață de până acum este descrisă de o melodie. Caută „Metroromanța”, de la trupa Steleverzi”. Ceea ce am și făcut. Am ascultat obsesiv melodia. Primele dăți cu șoc și cu respirația aproape oprită. Ulterior, cu lacrimi. Era prima dată când mă simțeam înțeles. Aș fi vrut să îi mulțumesc, dar nu știam cum.
Ne-am întâlnit pentru câteva clipe la un concert Luna Amară, în Piața Universității. Îmbrăcată colorat, zâmbitoare, cu părul „Roșu aprins” ca în piesa de tocmai o cânta trupa, m-a atins pe umăr și mi-a zâmbit senin. N-am îndrăznit să îi mulțumesc atunci. Eram prea mult „tipul din metrou”, din piesa menționată anterior. Dar mi-am luat revanșa câțiva ani mai târziu, când i-am dedicat poate cea mai frumoasă poezie pe care am scris-o vreodată, prima după foarte mulți ani de pauză, „Te-am cunoscut prin biblioteci”.
N-am mai văzut-o și nici nu am păstrat legătura. A fost ca un mesager ce m-a pus în legătură cu poate singura melodie care e despre mine, fără să o fi scris eu.
Astăzi m-am reîntors la „Metroromanța”. M-a adus iarăși viața în punctul în care trebuie să îi dau play. O reascult și parcă mă face să râd isteric, că de plâns, nu sunt genul, versul de încheiere a lui Oza: „Eu nu pot să scriu...un final...fericit”.
Atât. După postarea asta, revin la a fi amuzant, nonșalant și goofy, la a fi prins în concret și poate după vreo 2-3 zile (sau poate săptămâni) de reprimat emoții acum inconfortabile, ne reîntoarcem la postările obișnuite. Și la scris muzică.
Merci dacă ai citit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu