Ochii aproape stinși sunt atât de bine asortați unor pași ce zgârâie asfaltul acoperit de gheață, exact ca pojghița de tristețe care acoperă ca un giulgiu cadavericul verb a fi, conjugat doar la persoana I. Sunt sătul, agasat, enervat. Mă târâi spre locul unde dorm și pe care adresa din buletin îl descrie ca fiind domiciliu. Pentru că azi îmi e greu să îi spun ”acasă”. Mă simt ca un apatrid în orice țară de adopție indiferent unde aș fi: un adoptat temporar, ce pare că își caută locul. Fără stare și fără vreo urmă de statornicie.
Deschid ușa și intru. Ghiozdanul cade, ca toate măștile sociale pe care bunul simț și legea mă obligă să le port zi de zi. Ele se fac țăndări, ghiozdanul încă nu. Sătul de tot, cedez și mă îndrept spre pat. Văd pe marginea lui ursulețul din copilărie. O jucărie peste care au trecut 30 de ani cu aceeași lejeritate cu care au trecut și peste mine. Iau ursul în brațe, închid ochii și îmi jur să nu îi mai deschid până nu voi fi fericit. Cică dacă îți dorești destul de tare, se întâmplă. Toată energia vitală o folosesc pentru a scăpa de orice e rău. Vreau doar să fiu fericit!
Deschid, totuși, ochii. Nu înțeleg unde sunt. Ba da, stai, realizez acum, pereții pe jumătate albastru marin îmi amintesc perfect unde sunt. Sunt acasă, e bucătăria bunicilor mei. Pare a fi o dimineață de vară. Sau de weekend. Cert e că nu am grădiniță astăzi. Îmi îndrept atenția spre radioul de pe dulap. E ora 8 dimineața, el e pe BBC România. O doamnă anunță clar că dolarul a ajuns astăzi la 4000 de lei. Nu știu ce înseamnă asta. În ce an suntem? 1998? Cred că da. Pe scaun, lângă calorifer e mamaie. Împletește papuci și mă întreabă dacă m-am trezit. Încă încerc să mă dezmeticesc. Ursulețul e în brațele mele și lumina soarelui bate fix în patul meu.
Până să mă dau jos din pat, se termină știrile. Coco Jambo răspună acum, iar eu mă întrept spre baie fredonând. ”Cosme aaa, Cosmeee aaaa, cosmeee ap an meme hepiii” (așa cum înțelesesem eu ”put me up, put me down, put my feet back on the ground).
Îl salut pe bunicul meu, care se îmbrăca în dormitor și merg la baie, mă așteaptă scăuneul pe care mă urc să ajung la oglindă și periuța mea, pe care pun o pastă de dinți cu gust de gumă cu căpșuni. În bucătărie, ne așteaptă margarina cu dulceață de nuci, făcută de mamaie și o cană de lapte. Pentru mine, cu Brumi. Mănânc repede și fug în dormitor, unde un televizor alb negru mă aștepta. Dau repede pe Cartoon Network, la timp pentru a prinde Laboratorul lui Dexter. Imediat ce se termină, tataie îmi spune să mă pregătesc, dacă vreau să ies afară. Îmi împăturesc frumos pijamalele și iau hainele de afară, o pereche de pantaloni scurți și un tricou roz, cu Looney Toones.
Când coboram scările de la etajul 1, văd că și ușa de la parter se deschide. Tocmai ies și prietenii mei afară. Nu trec 10 minute și toată gașca e pe iarba de lângă bloc. În timp ce adulții s-au adunat la bancă să joace table, o gașcă de puști gălăgioși și energici se aleargă, se plachează și se tăvălesc ca nebunii, jucându-se „de-a hoțul” (așa cum numeam noi jocul în care unul lua un obiect mai strălucitor, iar ceilalți încercau să i-l ia înapoi). Evident, nu tot timpul aterizam în iarbă. Coatele și genunchii juliți erau la ordinea zilei. La fel și buzele sparte, când ne luam prea în serios joaca.
Pietricia aia e acum la Bogdan. E cu 3 ani mai mare și mai face și fotbal. Dar cine ține cont de asta? Mă arunc spre el ca la fotbal american, dar face un pas și aterizez direct pe burtă. Mi-am clănțănit puțin dinții, dar n-am timp de plâns, sunt iar în picioare și încerc să îl prind. De data asta, îmi iese. Reușesc să îl pun jos și să i-o iau. Asta înseamnă că acum eu sunt. Eu sunt cel mai mic? Se pare că da, dar hei, nu e un impediment. Mă descurc binișor. Își ia Bogdan revanșa, mă prinde de mână și face o schemă ca de judo, m-a cam dat de pământ. Oh, nu e nimic! O să i-o iau eu înapoi. Cad peste Florin, iar ne luăm la ceartă. E vecinul de sub mine, teoretic, cel mai bun prieten. Ieri ne-am luat la bătaie. Nu mai știu de ce. Mi-a dat câțiva pumni în ceafă și m-a mușcat de mână. Eu i-am dat câțiva pumni în față. Am jurat că nu mai vorbim. După ce ne-am șters fiecare de sânge, am ieșit iar afară, ne-am strâns mâna și...iată-ne. Se întâmplă asta de 3-4 ori pe săptămână, oricum.
Nici nu am idee când am început să ne împrăștiem, să mergem fiecare la masa de prânz. Norocul meu că e weekend, altfel, trebuia să dorm de prânz. Azi nu e cazul. Mă spăl bine pe mâini și merg în bucătărie. Aici, pe lângă borșul de legume, mamaie a făcut șnițele și „pireu”. Doamne, nimic nu e mai bun ca mâncarea lui mamaie. După masă, deschid dulapul și mă serversc cu eugenie. Între timp, mama și tata au venit pe la noi. Tata merge să își ia halatul albastru. Asta nu înseamnă decât un lucru: va repara iar ceva la Dacie. Momentul meu preferat. Ies cu el, iar odată cu mine, iese și Florin cu tatăl lui. Cât repară ei la mașină, noi suntem în ea, ascultăm muzică la casetofon. Aceleași casete pe care le ascultau adulții și la grătarele din spatele blocului. Compilații pe care se regăseau, la comun, Andre, Vahalia, Vali Vijelie și Gashka și Tigae.
Momentul de după era unul dintre preferatele mele. Tata și vecinul mergeau la barul din cartier, la o bere. Iar noi îi urmam. Ne luam un American Cola sau un Frutti Fresh la pet de 0,33 și ne așezam la o masă, singuri, ca adulții. Uneori, eram fascinat și de televizorul barului, care era color, lucru cu care nu eram tocmai obișnuit. Îmi plăcea la bar că se juca biliard. Aveau și păcănele, dar și un joc tip slot, unde băgai o monedă și puteai scoate 100. Priveam cu fascinație la toate. Odată m-a și lăsat tata să joc American Poker 2. Habar n-am ce am făcut, cert e că am câștigat și am cumpărat gumă la tot grupul.
Pe drumul spre întoarcere, eu și Florin ne delectam cu o pungă de Lotto Clasic. Începea să se lase seara peste frumosul cartier. Drumul spre bar mereu ducea prin piață. Ăsta era momentul în care tata cumpăra pepene, iar eu îl gustam mereu.
Era sâmbătă, știam că nu mai pot întârzia mult afară, era una dintre zilele cu apă caldă, deci puteam face baie. Îmi adunam jucăriile preferate și mă băgam în cadă. Uram spălatul la cap, în rest, adoram apa. Știam că urmează să mă uit la Baywatch, iar mai pe seară, după știri, să mă uit la Batman: Seria Animată pe Cartoon Network. Pe seară, am mâncat o porție mare de cartofi prăjiți cu ou.
Așteptam cu nerăbdare a doua zi, duminica. Urma să merg cu mamaie la biserică. Apoi am fi venit acasă, ne-am fi strâns cu toții la rummy, mamaie ar fi făcut pizza și pe seară ne-am fi uitat la „Academia de Poliție”. Mă îmbrac în pijamale, spun „Doamne-Doamne, ceresc tată”, îmi iau ursulețul strâns în brațe și aștept cu emoție a doua zi.
Peste puțin timp, deschid ochii. Doar ursulețul era neschimbat. Pereții de un albastru marin au fost schimbați de unii cu alb, cu stickere. Pijamalele de niște blugi și o bluză cu cranii. Mamaie e la kilometri depărtare, prea bătrână să mai împletească papuci, iar în locul lui tataie, e un motan obez, în a cărui privire pot citi aceeași blândețe. Pe masa de lângă mine, un un Frutti Fresh și un Lotto Clasic, ultimele rămășițe ale Paradisului pierdut. Iar copilul ce aștepta cu nerăbdare următoarea zi este din nou bărbatul rece și apatrid, dar cu nervii mult mai calmi, aparent, scurta sesiune de somn i-a mai domolit fruntea încinsă de regrete.
Gata, copilul e iar undeva ascuns. Acum iar a ieșit la joacă bărbatul, același bărbat prea sincer, care nu mai crede în măști și în iluzii, același individ enervant, ce vine cu o sinceritate trezitoare ca un ness. Omul care nu se poate minți și nu poate minți, nu se agață de iluzii și care nu se teme să fie naiv. Acel insipid individ căruia uneori îi pasă, dar care cu la fel de multă detașare renunță când simte că nu are pentru ce să îi pese. Același goofy, căruia îi plac joaca și râsetele, glumele și culorile. Și care nu poate să nu se întrebe când și cum a mușcat din fructul interzis de și-a pierdut Paradisul.
Oare ce Mesia mi-o fi în cale care să mă ajute să-mi găsesc drumul spre Paradis? Cum pot ajunge măcar încă o zi în contact cu strada mea, cartierul meu, copilăria mea, prietenii mei, televizorul meu alb-negru? Cândva am fost fericit. O să fiu mereu recunoscător pentru asta. Dar unde duce toată călătoria asta, dacă din Paradis am plecat? Fac pas cu pas spre a mă depărta tot mai mult de fericire?
„Ești scriitor, nu poți să vinzi și tu niște iluzii?”- mă întreabă sinele meu, pe vocea unui corporatist beat, la o tavernă din centru. ”Nu, nu pot. Eu nu mint. Și nu MĂ mint”.
Ar fi simplu să cred că fericirea mea e vreo domnișoară „cu ochi de copil și trup de felină”, așa cum mulți proști cred. Doar ca să aflu că fericirea ei e vreun alt idiot, la fel de prost ca mine, dar a cărui mască, îl face să pară ca din basme. Sau poate doar am eu o părere deformată despre femei.
Ar fi simplu să cred că fericirea e în oamenii pe care îi cunoști. Da, păi...prietenii mei din cartier erau aceeași oameni care mi-au spart și cărora le-am spart buza cu pumnii de nenumărate ori, dar aceeași cu care împărțeam aceeași pungă de pufuleți, aceeași înghețată sau din care mușcam câte 3 din aceeași gumă. Ăștia de azi n-ar ridica mâna la mine, dar nici n-ar sta prin preajmă când devine prea greu.
Ar fi simplu să cred că e în joburile pe care le am. Dar m-a învățat experiența că acolo nu ești decât o rotiță utilă atât timp cât faci sistemul să se învârtă. Cât nu, ești aruncat.
Anii trec, dar fericirea mea e alimentată tot de copilul zvăpăiat, care se joacă, se bucură la sunete, culori și arome. Care abia așteaptă să se dea cu rolele. Care adoră dulciurile și plimbările. Care ar înota cu orele. Care vrea să râdă. Am singura datorie față de copilul interior. Doar că...uneori e speriat și se ascunde. Iar eu eșuez uneori în a înțelege de ce.
Haide, ieși la joacă. Nu mă lăsa așa. Rămân doar o carcasă goală altfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu