Lanțuri

    Pare că cineva a transformat timpul în apă, iar apa aceea în cascadă, fiecare picătură fiind încă o secundă din viața ta. Rapiditatea cu care răsăritul și apusul se leagă devine tenebros. Azi a fost o altă zi din care nu ai ști să indici cu degetul ce a fost. Intri în aceeași scară, din aceeași cutie de beton uriașă, te întâlnești cu același vecin pe care l-ai văzut și când ai plecat. Tot în fața ușii sale de pe palier, cu aceleași haine, părând cu fumează aceeași țigară. Parcă timpul ar fi stat în loc pentru el. Deschizi ușa și te lovește același sentiment de sec. Aceași adidași, în același loc unde i-ai lăsat dimineață, așteaptă cuminți să îi abandonezi și pe cei din picioare lângă ei. Aceiași blugi, de pe același scaun pare că te privesc acuzator. Deschizi un televizor pentru fundal sonor pe continuarea aceluiași podcast, deloc interesant, dar de care te folosești pentru a adormi noaptea. O altă zi în care ai evitat să te vezi cu alte persoane, decât amici de conjunctură cu care doar faci glume, râdeți și practic vă alimentați unii altora aviditatea de endorfine. Fix asta îți place la ei: nu au cenzură, nu caută să impresioneze, nu se atașează emoțional de prietenia voastră de conjunctură: sunt doar o adunătură de străini, de a căror rol episodic ai nevoie ca de o mână de sare în mâncare, pentru un strop de gust.

    Ajungi să cauți compania oamenilor cu a căror interacțiune se limitează la un schimb de glume și priviri aruncate prin decoltee și fustele niciodată prea scurte. Vorba versului, „Înveti să dirijezi emoții printre zmei/ Îți pui masca de golan și îți înozi coada cu ei”. Nu mai ai de ceva timp curaj să stai prea mult cu oamenii ăia care te cunosc și cărora le pasă cu adevărat. Știi prea bine că tot costumul ăsta, al omului mereu vesel, cu zâmbete largi, glume bune și comentarii acide ar cădea dacă te-ai lovi de cineva care te-ar fixa în ochi și te-ar întreba cum te simți. 

    Mai mult ca niciodată, găsești alinare în comportamente hedonistice. Vicii și plăceri. Gusturi și arome, nopți tot mai dese prin paturi de dame ocazionale, pe care le preferi tocmai pentru că nu ți-ar cere niciodată să simți ceva mai mult decât plăcerile de moment. Cauți să te îmbeți mai rău ca de alcool de agitația urbană, care speri să te înghită cumva, să te facă parte a unui întreg, dar unul fără conștiință de sine. Unul unde viața tropăie paralel cu tine. 

    Nu poți să nu privești perspectivele și să nu te întrebi ce e de făcut. Simți că sensul lipsește cu desăvârșire. În jurul tău, toți se mint că sensul ți-l dai singur. O adunătură de lași și de naivi, care se agață de viață și de fericire cu orice preț, chiar sacrificând și adevărul. Unii și-au făcut țel din cariere, de care ajung să se plângă mai devreme sau mai târziu. Alții au ca ideal statutul financiar, sunt asemeni unui sportiv ce vrea să ridice 50 de kilograme pentru a se pregăti de 200, dar fără niciun sens real. Doar să facă ceva.

    Cei mai naivi, se droghează cu idealuri absurde. Cred în ideea unui suflet pereche. Sau cred că își vor lua revanșa din fața goliciunii făcând copii, insuflându-le lor același chef de luptă absurdă. Alții caută sensul în alte sfere, oameni ce ajung să creadă cartea scrisă de alt om, în care le-a spus că Însuși Creatorul tuturor lucrurilor arată ca ei. Că sunt rasa privilegiată, că ei sunt cei cărora a decis Demiurgul să le dea chipul Său, divinizând absurd dogme. Alții, influențați de substanțe induse sau produse de creier, cred că se pot conecta la Univers. 

    Iar la polul opus te găsești tu. Un personaj ce și-ar fi dorit să fie puțin mai prost, ca să scape de nihilism. Să creadă în oameni, în miracole. Dar tu nu ești așa. Tu treci totul prin filtrul rațiunii. Ești ăla care trage cortina magicianului și strică numărul de magie. Tu nu îți permiți să te îndrăgostești, că știi că e o chestiune de timp până o să regreți decizia și energia investită. Nu te lași privit în ochi, să nu ți se vadă goliciunea pe care o confundă unii cu profunzimea. Tu, cel care ai mai vrea doar să vezi pe viu Aurora Boreală și să bei apă dintr-un ghețar, în rest, fiind liniștit la gândul că viața i s-ar putea termina oricând. 

    În camera mică, fixând tavanul ca pe un peisaj rar, îți amintești de un copil plin de vise, care visa la iubire între oameni, la salvarea planetei, la suflete pereche, la ideea de familie, la puritate, la misiune și sens, un dependent de povești și basme. Și privești cum totul s-a pierdut în neant. Privești cum copilul ăla a făcut implozie și te-a lăsat cu asfalt: în inimă, în vorbă, sub picioare. 

    El iubea fix ceea ce urăști tu: faptul că viața nu e decât un loc de joacă, unde ne prefacem că știm ce vrem și ce facem, cu aceeași putere cu care copiii mici chiar cred că fac cafea când combină apă cu pământ. Tu nu poți fi așa. Tu chiar vrei să faci cafea, nu pământ cu apă. Te-ai blocat atât de mult în material, că ți-ai ucis de tot puterea de a mai fi vulnerabil. 

    Știi ce e cel mai trist? Nu poți nici măcar să-ți plângi de milă. Plângi pentru cei mai slabi și neîndreptățiți, de înmoaie puritatea, dar la propria viață nu poți râde. Nu îți place deloc, dar știi că așa e ea. Lucrurile se întâmplă. Și începi să înțelegi că cel mai rău lucru nu este să suferi, ci acela în care nu ai avea puterea de a mai crede că exsită noțiuni ca suferință sau fercire. Da, vocea din minte îți spune mereu că toți trăim degeaba și nu avem niciun sens. Te cerți că nu ai curajul să inventezi tu unul. Tu chiar nu mai crezi în basme. Nimic nu are sens. Dacă alții preferă să creadă că pot da unul, tu nu mai poți să te joci. Ești prea adult. Vezi în jurul tău pelerine și măști, copii costumați în supereroi. Tu nu poți pune costumul pe tine, pentru că, spre deosebire de ei, cei ce sunt dependenți de vise, știi clar că nu vei fi un supererou: vei fi doar un alt om ce se visează supereor.

    E cumplit să fii tu. Dar ești ceea ce ești. Și cât timp pentru tine adevărul va fi o valoare mult mai importantă decât fericirea, va continua să fie cumplit. Dar ți-ai asumat-o. Du-o până la capăt. Oricare ar fi capătul ăla.