Haide!

 Când eram mic, simțeam un mix de tristețe și melancolie odată cu prima zi de toamnă. Un cocktail de emoții pe care firea mea, mai degrabă rudimentară și sălbatică în ceea ce înseamnă procesarea lor, se împiedica. Mereu vara mi s-a părut ca un chef de Revelion. Iar toamna e acea liniște de 1 ianuarie ce domnește peste oraș. Dacă vara e iubita aia pasională, care mă ia de mână și mă duce acolo unde toată lumea ne poate vedea, toamna e amanta discretă. Cea cu care ieși în parc atunci când nu e nimeni acolo, pe care o săruți în spațiul întunecat dintre două felinare, departe de ochii curioșilor. 

 Dacă vara o simți în fierbințeala pielii și în pulsul crescut de trăiri, toamna o simți în oboseala de pe pleoape. Toamna te invită la plimbări lungi și somn devreme. 

Monogamie

 

    - Iartă-mă că te sun iar, dar...

    - Ai băut? 

    - Nu. Bine, doar puțin. Vreo 3 sticle de nostalgie. Nu voiam. Doar că încercam să dorm, iar felinarul din față îmi ciocănea în geam și mi-a amintit de...

    - EȘTI INCREDIBIL ȘTEFAN! Chiar nu vrei să te oprești? Crezi că cea cu care împarți patul și lângă care te vei trezi dimineață, va fi fericită că mă suni? Serios...

    - Nu mă face fericit. 

    - Ți-a adus stabilitate. Echilibru. Motivație. Putere. Cea de dinaintea ei ți-a oferit senzații. Emoții profunde. Curiozități. Plăceri și impulsuri. Eu nu ți-am oferit decât...

    - Decât puritate. Nebunie, joacă, energie.