Mereu am știut că iubesc toamna. Dar știi cum e și cu iubirea asta? Faptul că știi că o simți nu e similar cu simți că o simți. Astăzi am simțit din nou. Poate și pentru că, după o oră pe role și vreo 12 kilometri merși pe jos, o fi fost și creierul invadat de endorfine. Dar cert este că m-a învăluit din plin, așa cum te învăluia parfumul colegei mai mari, pe care aveai crush, pe holul școlii, când trecea pe lângă tine. Doar că nu era doar parfumul ei. Azi purta și rochia aia, ce îmi inspira apatie și plictis în copilărie, dar care azi îi venea superb: duminica.
Mi-am oprit brusc podcastul, am scos căștile și am lăsat pașii să preia controlul. Fără a fi vreun microbist și fără să fi lucrat la CFR, am simțit pentru o clipă că sângele meu, din roșu, devine vișiniu. Asta pentru că eram departe de orașul natal, dar am simțit că "sunt peste tot acasă". Brusc, s-a deschis un portal și m-a trimis înapoi, în anii '90, când hoinăream pe străzile cartierului meu, fascinat constant de ce am în jur.
Brusc, nu mai aveam vârstă. Sau nume. Sau loc. Sau timp. Doar...eram. Eram și rătăceam ca într-un labirint atemporal printre blocuri. Priveam bătrânii de pe bănci și mă întrebam câte povești s-ar scrie după viața lor. Priveam copii pe biciclete și mă gândeam la câte povești de scris îi așteaptă. Mă uitam cu nostalgie la puștii de gimnaziu, ce se întreceau la baschet, crezând în sinea lor că au genă de geniu și pot cuceri lumea. Apoi, la cei de la poartă, ce încercau să-și impresioneze colegele, iar dacă le ieșea, simțeau că au cucerit deja lumea. Mă uitam la geamuri, unde bătrâni singuri stau și își mai biciuiesc însingurarea și mirosul ultimelor pagini a poveștii cu vivacitatea lumii de dincolo de geam. Priveam și un șomer, pe o bancă, vorbind la telefon, stresat de facturi și de lipsa de perspectivă, în ciuda părului mai mult alb.
Pe o alee, trecând pe sub un geam, ca o formulă magică, toată nostalgia din mine se întinde ca într-o mantră peste timp, acaparându-mă cu totul: mi se îmbătase sufletul, cum se îmbăta le vremuri trupul de la combinația de Jagger cu bere neagră. Un miros cât o copilărie: mirosul de pulpă de pui, prăjită în tigaie, în ulei, pe aragaz, pe care mi-o făcea mamaie și pe care urma să o mănânc cu tot cu pieliță, cu multă pâine înmuiată în uleiul din tigaie, fără frica indicelui caloric sau a colesterolului.
Îmi amintisem de Fram. Și de dorul său de ghețari. Și am realizat că oriunde aș fi, nu voi fi nicăieri mai "acasă" decât hoinărind prin cartiere, printre blocuri, unde teii și salcâmii pot fi văzuți direct din balcon. Niciodată nu o să mă pot simți însingurat, când arealul meu va fi populat de oameni simpli, cu povești diferite, dar cu aceeași esență. Universul meu nu este la Academie, cu cercetătorii. Nici pe yacht, cu hedoniștii. Nu e într-un cartier rezidențial, cu portar și discurs bilingv, printre spuma societății. Ale mele Câmpii Elizee sunt pline de blocuri vechi și pomi și mai bătrâni. Băncuțe în jur, ce strâng taximentriști, pensionari, șomeri, studenți și ingineri în jurul aceleiași mari carafe din care își toarnă toți, din plin, pahare de vorbă. Sunt magazinele de cartier, cu sucuri la cutie și napolitane importate din Turcia. Sunt curțile școlii dintre blocuri, unde fiecare băiat se vede Magic Johnson sau Messi. Sunt petele de benzină, ce lasă un iz ce se contopește cu cel de salcâm, în bătaia vântului. Sunt pantalonii de trening și teneșii, ce mă duc spre orice balcon cu flori și mă fac să mă întreb cine le-o îngriji și ce povești ascunde.
Fundalul sonor nu sunt harpe. Sunt râsete de copii, ce abia învață primii pași. Sunt glumele bătrânilor și înjurăturile pentru politicieni. Sunt cuplurile de studenți, la început de drum, ce nu își permit o chirie mai bună, dar sunt bucuroși că au ocazia să se tachineze în plină stradă. Sunt vecinii ce se salută politicos, deși se înjură, în secret, în casă.
Se spune că în fiecare bărbat zace o inimă de leu. Și bine, lasă-mă printre blocuri...și m-ai lăsat îm savana mea.
Sunt fericit azi! Voi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu