Datorită frigului din minte, mi-am îmbrăcat sinapsele în pulovere de shoturi de palincă și Jagger. Asta în timp ce în timpanele mele au bubuit Veritasaga, Cedry2k sau Paraziții, atât de puternic, încât cerumenul cred că nu mai are forma firească, ci mici statuete în miniatură a artiștilor. Priveam la libertatea mea ca la un Paradis artificial, pe care nu îl înțelegeam și la care, răpus de beția superficialului, nu știam să îl apreciez pe deplin. Sunt același tip rece, cu măști sociale brute, sub care ascunde adevărata natură.
Țin cerul Mordorului în cerul gurii ori de câte ori trebuie să fiu sincer. Dar am învățat să-i inventez câte un Soare, câte o stea, câte un nor de ploaie când trebuie.
Încerc să-i înțeleg pe oameni. Repetă un tipar confortabil cu toții. Dezvoltă atașamente bolnave față de oameni, acțiuni sau bunuri. Se rup pe sine pentru asta. Plâng și râd în funcție de acel ceva, nu de ei înșiși. Și par fericiți în nefericirea lor.
N-am înțeles niciodată tiparul ăsta. Fericirea ta e dată de alt om, toată ființa ta de pusă în mâna a ceva extern, extensiile tale devin centrul universului tău. Iar tu? Devii redus la statutul de extensie a proiecției tale.
Rate, chirie, un copil, un sex rar și prost, sacrificii, pierderea identității, disconfort constant, boli autoimune, nivelul cortizolului la cote alarmante, sabotarea propriei existențe, de parcă ai fi creatorul salvării universului, nu a unei alte maimuțe cu anxietate, ce va încerca marijuana și se va testa de boli venerice pe sub mână, în timp ce tu te lauzi că a ajuns la faza pe județ la olimpiada de biologie. Apoi, afli și te îngrozești ca o țață la un țap vorbitor, de parcă nu ai fi făcut la fel la anii ăia.
Pot înțelege de ce. Apar uneori oameni, pe care, dacă îi lași, îți îmbată creierul cu oxitocină ca paharele de Bumbu cu anturajul potrivit. Nu judec. Nu de mult am scăpat din beția unui ghinion născut pe 13, cu ochii ca absintul, care a reușit într-un timp prea scurt nu să mă schimbe, dar să mă facă să mă îndoiesc de ceea ce credeam până atunci. Dar reziliența mea e mare și greu de dărâmat.
Îmi imaginez unde ar fi dus acest cerc vicios: aș fi ajuns un alt absurd, liniar, formal, care ar fi bălit doar la aceeași femeie, deși în secret și-ar fi imaginat multe altele, aș fi avut un copil în care mi-aș fi proiectat toate fricile și visele, sperând să nu fac aceleași greșeli pe care le-au făcut ai mei cu mine, reușind doar să pun pe panoplia transgenerațională capetele altor traume pe care le-am deblocat odată cu perpetuarea ADN-ului meu.
Mă gândeam și la perspectiva celor ce mor "în glorie". Cum ar fi să mi se publice poeziile sau scrierile și apoi să dispar din cele lumești? Cu ce diferă viața sau moartea unui salahor analfabet de a unui filosof de geniu (nu că aș fi oricare dintre cele două)? Să vrei să te îmbeți cu orice altceva decât clipa și propria existență, este ca bucuria ce o simți de a fi dus la groapă într-un dric de lux sau pe o bicicletă: irelevant ca un spray anti țânțari când te atacă crocodilii.
"Dacă ai începe și tu să faci ce fac oamenii normali, poate n-ai mai..." nu, mersi. Poate alții se lasă pe sine duși de val, poate nu au întrebările astea sau poate se tem de răspunsuri. Nu îmi place să desenez pe celulele lagărului raze de Soare, în speranța că iese. Ci prefer să găsesc frumusețea griului. Nu-mi plac ochelarii V.R., ci ochelarii de vedere ce-mi repară miopia și pot vedea mai de aproape absurdul promovat în normalitate.
"E tare trist să fii tu"! Neah, să fiu eu nu e nicicum. Ba, chiar, îmi crește cinismul destul de mult, râsul meu e mai sincer. Chiar dacă mai rar, e mai sincer. E mai bine o masă bio pe zi, decât 3 mese fast-food, nu? Da, sunt apatic și nu îi înțeleg pe cei mai mulți. Aveam o vorbă, "oamenii trebuie iubiți, nu înțeleși". M-am întepartat cam mult de la sinele meu spiritual, acum consider că nici iubiți nu merită. Doar respectată fărâma de divin din ei și lăsați în pace. Luciditatea e o haină grea. Nu toți vor sau pot să o poarte.
Ce e mai trist e că luciditatea nu deschide uși. Doar te lasă să alegi. Nu te ferește de decizii proaste. Doar...îți arată și consecințele.
Păunescu zicea: "De la un cardiac, cordial". Eu mă limitez la: "De la un nihilist, nicio grijă!".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu