Simt nevoia să vorbesc despre muzică. Trebuie să recunosc că această postare provine din noua obsesie pe care o aud în jurul meu, acest gen muzical, nou înțeleg, numit dubstep. Recunosc că singura dată când am ascultat acest gen a fost cu 10 secunde înainte să încep postarea. Doar vreo 7 secunde. Dar mi s-a părut suficient. Încă din capul locului o să spun că nu am nimic cu cei ce ascultă acest gen, ci doar cu genul muzical în sine.
După părerea mea, singurul ritm pe care îl pot considera muzică este cel acustic. Mai exact, doar ceea ce este redat de instrumentele muzicale. Însă ceea ce este redat de un DJ, nu poate intra în categoria muzică. Muzica tradițională, clasică, rock-ul, jazz-ul... genuri muzicale care, pentru a fi redate, sunt utilizate instrumente muzicale.
Însă genuri ''muzicale'' pentru redarea cărora este utilizat un calculator, nu are nimic din ceea ce eu pot aprecia ca fiind muzică. Din acest motiv, hip-hop-ul nu este un gen muzical, ci un curent. Hip hop-ul, de fapt, rap-ul, pentru că hip-hop-ul este un curent format din 4 elemente: rap, DJ-ing, breakdance și graffiti, rap-ul în sine nu este un gen muzical, ci un element muzical în sine. Rap-ul nu se cântă, deoarece rap-ul reprezintă exprimarea unei idei printr-un ritm. Însă, combinat cu alte genuri, devine un element muzical în sine.
Deci, rap-ul în stare pură nu este muzică, deoarece în rap este mai important mesajul, lirica, decât ritmul în sine. Înregistrează sunetul ploii ce își păstrează un ritm constant, redă-l, și orice bun MC va ști să facă freestyle pe el. Însă rap-ul cu band pe spate devine gen muzical. Cel mai bun exemplu este limp bizkit. Ori James Brown.
Rap-ul bazându-se pe vers, și nu pe ritm, nu poate intra în categoria muzică, ci poezie. Muzica este cea în care accentul cade pe ritm, versurile devenind un element colateral. Astfel, muzica adevărată, deși lipsită de versuri, va transmite o anumită stare, o anumită emoție. Chiar un anumit mesaj.
Însă pentru acest fapt, este nevoie de instrumente muzicale. Nu mai este de mult un secret pentru cineva faptul că sunt complet împotriva a tot ceea ce înseamnă muzică electronică. House, minimal, D&B, mai nou dubstep. În cele mai multe noți de insomnii, fac maratoane de muzică pe Youtube. Trec de la un gen muzical la altul. Nu las niciunul descoperit. Așadar, am descoperit că pentru o stare de relaxare, de optimism, pe lângă binecunoscuta muzică de relaxare, mai exact din flaut, suprapus sunetelor naturii, muzica clasică are un efect magnific. Cel mai bun element în combaterea depresiilor. Creierul uman răspunde extraordinar sunetelor muzicii clasice. Este singurul gen care face ca muzica să nu pară o artă, ci și o știință.
În momentele de plictiseală cronică, în care simțeam nevoia să mă umplu cu chef de viață, alegeam muzică tradițională. De la country, mariachi sau sârbele românești. Toate au un ritm alert, scos de instrumente muzicale. Versurile nu sunt necesare, căci oricum accentul cade pe ritm.
În cazul în care sunt într-o stare ce îmi permite o concentrare, am mai multe opțiuni muzicale. În acest caz, urmăresc să găsesc piese în care accentul cade deopotrivă și pe versuri, și pe ritm. Sunt o parte din piesele hip-hop, rock-ul și subgenurile sale, muzica tradițională sau... ATENȚIE... unele manele. Da, există câteva piese care descriu o anumită stare sufletească sau psihică.
Însă muzica electronică nu are nici un rost. Ori de câte ori încerc să o ascult, creierul meu o respinge! Este o îmbinare de sunete artificiale. Fie că e vorba de dance, trance, house, dubstep sau ce alte subgenuri or mai exista, toate îmi lezează neuronii. Au asupra mea același efect pe care îl au și pozele cu peisaje urbane, sau plimbările prin metropole în zilele de vară... adică migrene și hemoragie nazală. Și nu, nu glumesc, nu sunt ironic. Înțeleg că e la modă să promovăm ideea corporatistă cum că cel mai important lucru într-o societate este numărul cât mai mare de blocuri, de autostrăzi, de betoane și de bani. Dar cer permisiunea mie însumi de a nu mă conforma la această urbanizare netrebnică și dezumanizantă.
Însă ce mă nedumerește este: de ce acest spirit de turmă? Oare chiar nimeni nu mai este atent la detalii astăzi? De ce această aviditate după artificial? De la mâncarea artificială la muzică artificială. Nu pot să înțeleg de ce 99% din populație ascultă acest gen de muzică obositor și deranjant, lipsit de conținut.
Privesc cu dezamăgire și adânc dezgust cum tot mai mulți oameni se lasă conduși de idealurile surpante ale urbanului futurist, insensibil și dăunător atât psihic cât și sufletește. Le recomand tuturor acestor oi iraționale, apărătoare ale acestui gen psihedelic, similar consumului de LSD, precum și apărători vehemenți ai idealului urbanist și a revoluției tehnologice să citească, asta în cazul în care mai sunt capabili să urmărească rândurile pe o hârtie, nu pe un monitor luminos, romanu ''NOI'' a lui Evgheni Zamiatin. Asta așa, să vadă cam unde vom ajunge noi ca umanitate în foarte scurt timp. Dacă nici după lecturarea acelui roman aceștia nu se vor deștepta și nu se vor răzvrăti împotriva idealului futurist, atunci voi avea o părere clară, formată referitor la apocalipsă... și anume că este mai mult decât necesară!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu