Am acceptat provocarea lansată de Doroteea, aceea de a scrie un articol despre modul în care percep eu viața. Înainte de toate, trebuie să mărturisesc că nu pot da o definiție vieții. Singura definiție clară ar fi că ea reprezintă antonimul morții. Ori, am putea spune că viața înseamnă elementul schimbului de energie cu Întregul. Dar nu doresc să abordez problema nici dintr-un punct de vedere științific, nici filosofic, căci oricât aș încerca să îmi pun masca modestiei, singura știință în care cred este ceea ce percep eu pe baza propriilor mele simțuri.Așadar, o să încep prin a spune că viața este ceva indefinibil. Nu are reguli, nu ești responsabil pentru existența ei la propria ta persoană. În principiu, viața ai dobândit-o prin accident. Un accident fericit, în cele mai multe cazuri. Însă deși nu are reguli, societatea, ori poate codul genetic al speciei ți-a impus câteva.
În viziunea mea, asupra propriei vieți sunt stăpân absolut, astfel încât nimic nu îmi conferă un patetism mai mare decât regretele. Atunci când regretăm o acțiune, centrul suprem al energiei universale râde de noi. În mod firesc, nimic nu mă poate opri să ajung miliardar dacă asta vreau cu adevărat. Orice decizie iau, ar trebui să îmi asum 100%, deci să nu mă plâng dacă a fost una proastă. Desigur, simple ființe microbiologice cum suntem, acceptăm acest patetism al regretelor ulterioare ca fiind din natura noastră. Nu, e împotriva legilor universale: ai luat o decizie proastă, ai creat un dezechilibru, deci trebuie să plătești pentru a restabili acel echilibru, nu să te plângi în speranța că cineva sau ceva te va scuti de pedeapsă. Doar că suntem prea plini de sine, prea mici pentru a accepta cu fruntea sus o astfel de sentință. Deci, prima caracteristică a vieții noastre este că sfidează automatismul și perfecțiunea universală, ca dovadă că este un simplu accident.
În jurul vârstei de 5 ani, în aproape permanentele mele nopți nedormite pe 1/4, folosite în schimb contemplației interioare, am ajuns la eronata concluzie (dar de înțeles la acea vârstă) că eu m-am născut și urmează să mor. Între cele două etape nimic nu e cert (desigur, formulată într-un limbaj mult mai simplu). Mi-au trebuit 13 ani ca să înțeleg că sunt direct responsabil de ceea ce se întâmplă între cele două etape pe jumătate! Spre exemplu, acum putem spune că la 28 de ani voi fi milionar. Nu se știe dacă va fi posibil. Dar dacă eu încep să investesc bani, șansele ca eu să ajung milionar la 28 cresc. Dar dacă nu, șansele se reduc. Desigur, pot începe să investesc, dar să nu o fac corect. Ori, o pot face corect, dar la 25 să mi se sfârșească viața din diverse motive, iar planul inițial să cadă.
Deci, de aici se desprinde o concluzie certă despre viață: totul în viață este o întâmplare (așa cum credeam în copilărie), dar ai și șansa de a ''crea'' întâmplări, deși controlul este oarecum limitat.
Așa am învățat o lecție importantă: viața este un joc video, în care dacă ai primit ''GAME OVER'' nu poți da restart. Așadar, trebuie să savurezi tot ceea ce îți place, dar fără a crea prejudicii, căci va trebui să plătești pentru ele. De aceea sunt un dușman declarat al ascezei. Nu sunt dispus să car în spatele meu și crucea altora. Este destul că trebuie să o duc pe a mea, Golgota este destul de abruptă, așadar nu vreau să fiu un Sisif. Mulți se expun singuri la restricții impuse de dogme. Mulți consideră că suferințele au un rol înălțător, ba chiar că se merită să te expui unor suferințe.
Părerea mea, hedonistă-admit acest lucru, este că tot ceea ce provoacă suferință trebuie evitat. Nu vreau să spun aici că trebuie să trăiesc viața făcând rău altora, dar este de dorit să îmi creez o armură protectoare. De fapt, această armură înseamnă a nu avea în nimeni încredere mai mult decât în tine, dar a te pune mereu pe tine sub semnul întrebării.
Cea mai frumoasă perioadă a mea a fost copilăria! Atunci simțeam că trăiesc, tocmai pentru că nu îmi puneam întrebări despre ceea ce este bine și ceea ce este rău. Acționam, iar dacă greșeam...UPS! Asta e! În copilărie îmi îndeplineam orice capriciu. Eram gelos, zelos, impulsiv... dar mă amintesc cum alergam pe stradă, cu un cerc în mână, sau sărind ca nebunul imaginându-mi că am un cal sub picioare, ori pe bicicletă imaginându-mă pe rând fie polițist în urmărire, fie cowboy, fie Lorenzo Lamas în ''Renegatul''. Nu eram deloc dat pe Silent, așadar scoteam sunetele din filmele pe care le imitam, făcând multă zarvă! În spatele și în fața mea mai erau câțiva băieți. Treceam pe la blocurile altor copii, care aveau locul lor de joacă împrejurat cu un gard. Mereu când treceam pe acolo, se ridicau toți și ne strigau să facem liniște. Nu îi auzeam niciodată. Nu o înțelegeam nici pe mamaie care mă striga la masă. Chiar nu înțelege nimeni că eu trebuie să prind răufăcătorii ăia?! Și chiar nu înțelege nimeni că eu nu mă arunc în iarbă în grădină, ci sunt salvamar și sar în mare, salvez un om de la înec??
Eram la fel ca Don Quijote: nimeni nu vedea răufăcătorii și nimeni nu vedea marea... doar eu! Și chiar credeam în ele! Asta înseamnă să trăiești cu adevărat... să ai propria ta viziune, propriul tău ideal... și indiferent ce ți se spune, tu să îl urmezi.
Acum e greu să mai spun că trăiesc. Singurele lucruri care îmi fac plăcere sunt legate stric de divertisment. Să fac glume cu părinții, să mă prostesc pe afară cu prietenii, să adulmec vântul, să beau din izvor direct în pumni, să sorb un apus... uneori să evadez în Universul unor cărți. Asta înseamnă să trăiești. A trăi nu este o obligație. Ci o plăcere. Orice trebuie făcut, dar aduce cu sine și suferință nu poate fi caracterizat de verbul ''a trăi''. Suferințele și compromisurile sunt acte de supraviețuire. Verbul vieții este a trăi. Dar de trăit nu trăiești decât atunci când faci exact ceea ce vrei, fără a compromite altceva decât dogmele.
Iar iubirea reală are ramuri egoiste: o activitate sau o persoană care ÎMI FACE BINE. O activitate care îmi provoacă o stare de bine este o pasiune. O persoană care îmi oferă o stare de bine în interior, la nivel psihic, energetic, este o persoană pe care o iubesc. În niciun caz o iubire ce provoacă decadență nu poate fi considerată parte a vieții, ci face parte din acea expunere la suferințe inutile. Nu, suferința nu are o sorginte nobilă, iar viața este unică și finită. Așadar, a ne expune suferințelor în mod voit este o aberație, ține strict de dogmatic. A trăi înseamnă a te bucura la maximum de ceea ce ai și de ceea ce poți pierde cândva. Cam așa:
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=0PgWeiInkeM&w=420&h=315]
Poate o să îmi spuneți dacă nu cumva cred că viața înseamnă doar fericire. Păi în mod normal, dacă am ști să trăim asta ar fi! Niciodată nu suferim pentru că ''așa e viața''... ci pentru că asta vrem noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu